My life

Mă gândesc că nu sunt singura ce petrece timp ”de calitate” pe tron, derulând imagini pe ecranul telefonului și accesând aleatoriu câte un link, activitate grav dăunătoare sănătății, dătătoare de hemoroizi, dacă este să îi cităm pe cercetători, cel mai probabil britanici, firește. Ei bine, unul dintre aceste link-uri m-a dus la alte rezultate mirabolante ale cercetătorilor, cred că erau 10 semne cum că ai avea un IQ peste medie. Vi l-aș cita aici dar nu mă pricep să îl mai găsesc, accesat fiind direct din fațăcarte, citit parțial și în diagonală, habar nu am în ce istoric l-aș putea găsi. Pentru că modestia nu mă caracterizează, știam că am fost inteligentă la un moment dat, mai mult ca sigur peste ce sunt acum. Am avut și confirmarea în urma celor citite că sunt în cădere liberă a IQ-ului din cel puțin câteva motive, că mai multe nu îmi aduc aminte din articolul respectiv (că de, pe lângă scăderea inteligenței mă pot lăuda și cu un probabil Alzheimer incipient). Vă întrebați pr...

Preambul: mi-a plăcut că am ”scăpat” în postarea precedentă mai ușor de mai multe subiecte, spuneam acolo că îmi bântuie prin cap 757 de gânduri, unul dintre ele (ăsta este mai nou, al 758-ulea) fiind cel de a le lua în ordine inversă și poate în anul 2035 ajung și la #1. Pentru că, voi edita numele gândurilor precedente în mod corespunzător. #754 - E un gând zilnic: voi ajunge oale și ulcele și nu voi vedea capace de canal aliniate la carosabil! Nu știu cât poate să fie de greu, tehnic vorbind, să ajungi la performanța asta dar sigur este prea greu pentru meseriașii români. #753 - Și ăsta tinde spre statutul de gând/panică zilnică: dacă am citit eu bine, la Continental se extind spațiile existente și vor mai fi vreo 1.500 de locuri noi de muncă. Puteți să mă numiți frână a progresului dar sunt îngrozită de perspectiva a cel puțin 1.500 de noi mașini în traficul din Sibiu. Nici măcar la 7 și un sfert, când îmi încep periplul șoferistic, nu mai este respirabil, nici în stânga (ac...

Mi se întâmplă multe lucruri și foarte rar apuc să le și scriu așa că postarea de astăzi va fi un amestec, nu în ordine cronologică, nu în ordinea importanței, doar gânduri. Deja fac o paranteză pentru a vă spune că una dintre principalele piedici ale unei meditații reușite este tocmai aceasta: cum să fac să blochez cele șaptesutecincizecișisapte de gânduri simultane din tărtăcuța proprietate personală?! Greu așa! Motiv pentru care nu meditez deși am înțeles că ajută foarte mult spre extraordinar! Gândul 757: unul dintre prietenii mei a postat zilele trecute un videoclip Rammstein, Ohne Dich . Am stat să îl văd, cu imagini din filmul Stalingrad . Dureros, greu de privit, mutilare și moarte peste tot. În timp ce îl urmăream, mă gândeam la bunicul meu, căzut prizonier în prima bătălie la care a participat, la Cotul Donului, acum 77 de ani. Mă gândeam câți morți a văzut, cum a supraviețuit și cum a rămas un om normal după toate astea. Am mai povestit aici despre el și despre Mami, b...

Nu cred că a existat vreo perioadă în viața mea în care să am inhibiții. Am fost genul acela de copil căruia îi turuie gura și care folosește drumul cu trenul de la Sibiu la București pentru un mini-show personal cu ce mai știe să cânte/recite etc. Puțin mai mare, aveam alte recitaluri, împreună cu verișoara mea, evoluam pe terasa de ciment din curtea bunicilor cântând de mama focului la capetele de plastic ale corzii.  Mi-a plăcut să cânt, să dansez și să ascult muzică de când mă știu. Găseam încurajare la tatăl meu, modelul meu în toate, până și în trăitul muzicii și dansatul pe indiferent ce gen muzical astfel încât nicio mișcare, indiferent cât de fantezistă ar fi, să nu iasă din ritmul sau ritmurile melodiei. Foarte greu rezist pe un scaun atunci când ascult melodii care să îmi placă. Pe cei de la Proconsul i-am apreciat încă de la începuturile lor muzicale, în 1999. Deși nu urmăream constant matinalurile ProTv, am nimerit unul în care au fost invitați să cânte una ...

Întrerup jurnalul de FITS și parafrazez poezia lui George Coșbuc pentru că a fost prea drăguță Maia de dimineață și trebuie să vă povestesc despre asta. Cadru general: în Turnișor sunt vulpi. Sigur la plural pentru că eu am văzut două și nu semănau una cu cealaltă. Fapt relativ pentru că pe prima am văzut-o pe întuneric, din taxi, de ziua mea, a traversat strada și a luat-o pe trotuar, pe lângă albia pârâului. Știam deja de la mama mea că îi spuseseră vecinii că avem vulpi, atunci am avut și confirmarea. La câteva zile după ce am văzut vulpea pe întuneric, am văzut o găină moartă pe trotuar, dimineața devreme când plecam la serviciu. Inutil să vă spun că îmi este tare frică pentru rațele mele alergătoare indiene (nu v-am povestit încă pe larg despre ele, sunt bio-exterminatoarele de limacși). În poza de mai jos sunt supărate pe mine pentru că am pus abuziv rățoiul (sau cel puțin pasărea despre care credem că este mascul) într-o cădiță cu apă să se răcorească. Nu i-a plăcut. Și ce...

Sunt populare în ultima vreme pe fațăcarte postările cu eticheta # provocareade10ani. Gurile rele spun inclusiv că ar fi o găselniță fb pentru a-și îmbunătăți algoritmul de recunoaștere facială. Așa că, în loc de postare pe site-ul respectiv am ales să mă joc de-a anii pe blogul personal. Chiar nerespectând cadrul temporal de acolo sau ajustându-l după fotografiile disponibile. Nu de alta, dar îmi face plăcere să mă uit la cât m-am/nu m-am schimbat peste ani. Inițial, alesesem doar două fotografii, cea din 2009 și cea din 2018, astăzi, sortând lucruri din camera de sub scări am dat peste fotografia înrămată cu mine în 1997, deteriorată de vreme și de condițiile improprii de păstrare, am vrut să o scot din ramă și să pun alta în loc dar... o parte din ea este lipită de sticlă așa că, acolo rămâne. Concluziile emisiunii:  1. fotografia din 1997 surprinde ultimele zile în care am fost pe deplin fericită pentru o bună perioadă de timp, eram alături de bărbatul iubit la mare...

Nu sunt în cea mai bună dispoziție pentru scris, Maia este din nou bolnavă, poate e doar o viroză de data aceasta, încă nu știu. Voiam de ieri să scriu și să mă mândresc cu Honey, pentru că mă anunțase că, acolo unde trăiește acum, la mult prea mulți kilometri distanță, a fost aleasă ”agentul anului”! Ceea ce mi se pare foarte tare, mai ales că a lucrat acolo doar zece luni. Motiv pentru care i-am luat florile preferate, le-am aranjat frumos și mă bucur de la distanță de reușită! Bravo, Honey!

N-aș putea spune acum ce căutam printre postările mai vechi atunci când mi-a trecut prin minte să o caut pe prima și am avut surpriza să constat că prima mea postare pe blog a fost în ziua în care s-a născut Maia, dar acum 10 ani. Și, pentru că îmi plac numerele rotunde, cred că se cuvine să marchez cumva această zi. Am început să scriu pe o platformă de blogging yahoo. Era super accesibilă, aveam o jucărie nouă. La scurt timp, mi s-a părut mai ofertantă platforma blogspot, chit că inițial aveam impresia că îmi voi prinde urechile, m-a mai ajutat și  Călin  cu sfaturi, am rămas aici. N-am reușit să import conținutul de pe vechiul blog decât lipindu-l în postări noi, cărora le-am trecut în antet data publicării inițiale. Așa știu că  prima postare  a fost din 12 noiembrie 2008. Îmi permit să o adaug așa cum am scris-o, în caz că nu dați click pe link-uri: ”Entry for November 12, 2008 Unu Ar fi a nu știu cîta oară pînă acum dar prima dată în, să spunem, viaț...

Nu v-am mai povestit de multă vreme trăznăile spuse/făcute de către copiii mei. La cei mari se întâmplă mai rar, la Maia, nu le mai țin minte, se întâmplă zilnic. Din ce mi-a rămas totuși în memorie, am decis să scriu câte ceva de la fiecare: Arin, acum câteva luni, după ce reușise să rupă una dintre urechile de plastic care țineau capacul containerului în care se strângea iarba tăiată de mașina de tuns din vremuri imemoriale, totuși singura pe care o puteam folosi în grădina mea. Pentru că mai era o bucată de aproximativ cinci - șase metri pătrați de iarbă netunsă și mașina devenise inutilizabilă i-am zis să o rupă cu mâna. De voie, de nevoie s-a apucat de ea, cârcotind mereu. Cea mai tare cârcoteală: ”Bulișor, ce vrei să te faci când ești mare? - Mașină de tuns iarba!...” Radu, ieri, am plecat la masajul săptămânal cu bicicleta (mare curaj, dacă e să mă întrebați pe mine) și i-am cerut împrumut lanțul de la bicicletă. Istoric vorbind, el reușise să rupă cheia de la lanțul meu...

Trei dintre fraţi, Cristina şi Daniela, una dintre studentele ei care, pe lângă donaţie, a vrut să îi cunoască personal "Servus, Cristina! Am citit astăzi un articol care m-a impresionat tare, despre nişte fraţi orfani din Constanţa. Ştiu că tu locuieşti acolo. Ţi-l trimit şi ţie, poate au nevoie de ceva ajutor legal, eu voi încerca să le pun bani." Atât i-am scris Cristinei, fosta mea colegă de liceu, şi i-am adăugat link la articolul din Adevărul  (prin mesageria fb). S-a pus în mişcare imediat, şi-a mobilizat colegii, a postat mesajul meu pe pagina ei, au strâns bani, au căutat soluţii legale. Pe scurt, povestea este aşa: şase fraţi din Constanţa, copii buni, premianţi, sportivi, au rămas orfani, de tată acum câţiva ani iar mama lor a decedat anul acesta, de Paşti. Locuiesc cu bunica, în chirie, iar fratele mamei a venit şi el acum din Anglia să îi ajute. În articolul din ziar era indicat un număr de cont, cel al mamei, banii depuşi de către donatori nu puteau fi...

Și mi-am propus după ziua de sîmbătă să fiu zen, să nu mă mai las afectată de ce se întîmplă în jur, să văd doar fluturași și unicorni. Exagerez, era suficient să fiu centrată pe mine și pe spiritul meu. Să trăiesc frumos, în armonie cu mine, cu copiii mei, cu pămîntul ăsta pe care îl călcăm și natura ce ne înconjoară. Azi este marți. Nu mi-a ieșit. Ieri scoteam fum pentru ce vor să facă cu pădurile , azi m-am enervat din nou. Cum să dai tu, Guvernul României, 20 milioane de euro pentru un Aqua Park în Chinteni (la 15 km de Cluj), cu ale noastre trei luni de vară în cel mai fericit caz și, cel mai important, cu atîtea alte lucruri de care te doare, rectific, nu te doare deloc?! Revin la spitalul oncologic pentru copii , a cărui construcție a demarat, din donații și care are un cost estimat de 8 milioane de euro. Adică, din banii pentru o bălăceală incertă, făceai două spitale și jumătate. Ce poți face cu 20 milioane de euro în România zilelor noastre? Sigur nu spitale! Aqua Park...

Mă tot gîndesc să scriu de ceva vreme și tot amîn, în mare parte și pentru că se întîmplă atît de multe încît a rezuma totul într-un articol de blog, care să nu fie exagerat de lung și de plictisitor, pare o sarcină peste puterile mele. Va trebui să aveți răbdare cu stilul meu confesiv-haotic. Cel mai ușor îmi e să încep cu sentimentul de pierdere, chiar dacă este vehiculat de atît de multe persoane zilele astea. Și eu simt că am pierdut pe cineva apropiat, ca și cînd mi-am mai pierdut o dată bunicii, ca și cînd a plecat un Om, un Român irepetabil, nu găsesc pe nimeni contemporan cu noi, care să îi semene.  Am mai simțit asta legat de Corneliu Coposu. Față de el, recunosc, am avut o perioadă de respingere facilă, ușor spălată pe creier de vocile vremii care îl desfințau în mare parte și motivat de aspectul fizic. Ce m-a salvat din ignoranța mea a fost o vizită făcută de către domnia sa la Sibiu, în cadrul căreia a vizitat și ULBS. M-am dus fără mari așteptări în aulă, nu ...

Nu am să vă povestesc despre lecturile mele din ultima vreme în mod cronologic. Oricum, de cînd m-am gîndit să scriu despre asta au trecut ceva zile, probabil vreo două săptămîni. Știu că salvasem deja pozele coperților și s-a întîmplat în aceeași seară sau la o dată apropiată să simt pentru prima oară în acest sezon, mirosul iernii. Au fost zilele acelea friguroase, deschisesem ușa bucătăriei să văd ceva iar afară mirosea a iarnă. Mi-ar fi greu să definesc cum anume e mirosul ăsta dar pentru mine era clar, așa cum multe dintre amintirile mele au miros, așa era și atunci. Mirosul se potrivește cumva cu prima dintre cărți, de fapt, primele cinci, pentru că atîtea volume au fost publicate la noi și am citit din seria Exploratorii . Primele patru le-au primit cadou copiii mei de la M. Nu știu cum se face, eu le-am citit prima iar de curînd am cumpărat și cel de-al cincilea, Drumul de gheață și foc . Cărțile spun povestea a trei pui de urs, unul brun, unul alb și unul negru, ajunși...

De ani de zile mă spăl cu săpun, inițial din comerț, respectiv din vacanțele în Grecia, cu ulei de măsline, apoi am descoperit săpunurile Loredanei și ale Monikăi  și m-am fidelizat. Nu mai știu cînd a început să mă tenteze să fac și eu săpun, anul trecut oricum. Îmi amintesc din copilărie, bunica mea făcea săpun cu "leșie", din tot felul de resturi, noi n-aveam acces în zonă, vedeam doar calupurile mari, cînd erau gata, le folosea la spălatul rufelor și cîteodată și la spălatul pe mîini. Încă îmi aduc aminte mirosul. Am găsit niște tutoriale super simple pe youtube dar parcă mă simțeam mai în siguranță cu cineva cu experiență lîngă mine. Ca de obicei, Monika a fost o super drăguță și a venit să mă ajute, încărcată cu de toate, nu știa ce am și ce nu: forme de silicon, blender vertical, cîntar, termometru, ce mai, a venit ca Moș Crăciun, de 24 ianuarie, am sărbătorit prin muncă Unirea mică! Săpunul are trei ingrediente de bază: ulei de măsline, sodă caustică și ap...

Gîndul ăsta nu îmi dă pace de duminică seara, atunci cînd, înainte să plecăm în marșul de protest, mi-am întîlnit în piață un fost profesor. Excepțional profesor de română, cu un caracter care mi-a pus întotdeauna semne de întrebare. Lumea nu umplea încă piața, încă discutam între noi.  Inițial m-am bucurat, l-am zărit la mică distanță de mine și cînd ni s-au încrucișat privirile l-am salutat veselă: Bună seara, domn profesor! A părut surprins, ușor dezgustat: Chiar? S-a apropiat de mine (eu, însoțită de copii și prieteni, cu pancartele confecționate în mîini, nu erau dubii de care parte sînt). Ce faceți aici? Revoluție? Îi răspund că ăsta e singurul lucru care ne-a rămas. A început să mă chestioneze: Aveți autorizație pentru protest? Avem! De la cine? Se bagă Radu și îi răspunde: De la Primărie! Îi explic că avem autorizație și traseu aprobat. Pare în continuare surprins și neîncrezător. Continuă sarcastic: De ce nu protestați că s-au mărit pensiile și salariile? Văd ...

Cred că am mai pomenit aici revista Reader's Digest, la care este abonată mama și pe care o citesc aproape cap-coadă. În numărul de luna aceasta era un articol, "Bunătatea unui străin", ce reunea scurte povești trimise de către cititori, prima dintre acestea m-a emoționat în mod deosebit. Pe considerente de drepturi de autor, o să vă spun pe scurt despre ce era vorba. Un domn o ajută pe o tanti la casa unui supermarket cu suma de bani care îi lipsea pentru cumpărături, spunîndu-i că mama sa este în spital, bolnavă de cancer, că i-a spus să nu mai irosească banii pe flori pentru salonul spitalului, mai bine să facă altceva cu suma respectivă. Așa că, micul ajutor financiar din magazin reprezintă "flori pentru mama mea". Mi s-a părut foarte frumos. În mintea mea, cînd am citit-o, povestea îmi evoca o alta, personală, tristă, și care implica tot un străin. Atunci cînd tata a murit, în Vinerea Mare (de cancer), preotul din cartier ne-a spus că nu poate oficia ...

Va fi mai greu de imitat ce am făcut eu dar totuși vă spun, poate reușiți să reproduceți acțiunea! Cum am pierdut ariciul în casă? Simplu: de dimineață mă pregăteam să întind niște rufe și să îmi schimb șlapii, în ușa bucătăriei îi las de obicei pe cei de grădină. Astăzi, ce credeți că dormea într-unul dintre ei? Respectivul pui de arici! Suspectez că Tasha a fost ocupată azi-noapte, prin curte era plin și de pene de porumbel, dacă ea l-a omorît, o reneg! În plus, ăsta micu aterizat în șlapii mei!  L-am luat ușurel, l-am dus în spatele grădinii și l-am basculat în iarbă, la umbră, să văd dacă e bine. El stătea acolo cumințel și la fel de ghemotoc, i-am dat puțină intimitate, am întins rufele, m-am întors și cu Pixie, primele poze sînt făcute cu mobilul, ăla îl aveam la îndemînă. Nu l-am găsit unde îl lăsasem, se mutase undeva mai la soare, părea destul de pleoștit. Așa că am decis că nu îl pot lăsa așa, dacă făcea insolație, mi-am luat mănuși de protecție, am luat micul...

Sînt tristă, nervoasă și aș strînge bucuros de gît niște copii ai națiunii înlocuitoare! De fapt, i-aș strînge de gît pe părinții lor și pe părinții părinților lor și tot așa! Da, știu, ar trebui mai multă toleranță, și ei sînt oameni și lucruri de genul. De obicei sînt și tolerantă și găsesc explicații pentru gesturile și vorbele reprobabile ale celor din jur. Dar acum, nu vreau! Nu cînd e vorba despre copilul meu! Arin a fost bătut ieri de doi tineri viitori infractori, că mi-e greu să le spun copii. S-au urcat în autobuz la o stație după el, cînd mergea la școală și au început să se ia de el și de alți cunoscuți că ar sta pe locurile lor, în spate. Că doar le-o fi cumpărat părinții abonamente cu loc, nu?! Arin cred că le-a dat replica, a coborît din autobuz după două stații, luînd un altul să meargă la școală. Cînd s-a întors, erau din nou, au coborît la stația lui și l-au bătut. Putea fi mai rău, au intervenit o doamnă de pe stradă și un tînăr, e rău oricum, i-au dat mai mulți ...

Sîntem în prima săptămînă de februarie iar liliacul meu are deja mugurii ăștia. L-am fotografiat ieri pe cel alb, mic și fragil, are doar un metru înăltime, anul trecut a fost primul cînd a înflorit. Mi-e frică să nu înghețe din nou, așa am pățit ani la rînd, l-a păcălit căldura timpurie și apoi a venit gerul. Oare limacșii nu pot fi păcăliți? Nu mi-ar părea rău să-și scoată nasul afară și apoi să îi găsesc cubulețe...

Cu siguranță cei mai mulți dintre voi sînteți utilizatori fațăcarte. Cu siguranță v-a apărut astăzi un filmuleț cu voi și prietenii voștri, invitați fiind să îl postați pentru a celebra Ziua Prietenilor. Mai sînteți atenționați și că astăzi fațăcarte împlinește 12 ani de existență și de aici filmul aniversar. Eu nu înțeleg de ce să asociez ideea de prietenie unui site, oricît ar fi el de util în relaționare. Prietenii mei adevărați sînt acolo pentru mine, chiar dacă la mii de kilometri distanță unii dintre ei și am fi rămas la fel de prieteni cu sau fără rețele de socializare. Sinceră să fiu, chiar mi-e dor de scrisorile pe hîrtie schimbate de-a lungul anilor. Sînt convinsă că mă iubesc și că ei știu că îi iubesc în fiecare zi din an și nu doar cu ocazia unui eveniment artificial creat. Și dacă vreți insistent o zi universală a prieteniei, puteți sărbători pe data de 30 iulie, zi agreată de către ONU ca Zi Internațională a Prieteniei, fără legătură cu promovarea niciunei rețele o...