Provocarea cu anii

Sunt populare în ultima vreme pe fațăcarte postările cu eticheta # provocareade10ani. Gurile rele spun inclusiv că ar fi o găselniță fb pentru a-și îmbunătăți algoritmul de recunoaștere facială. Așa că, în loc de postare pe site-ul respectiv am ales să mă joc de-a anii pe blogul personal. Chiar nerespectând cadrul temporal de acolo sau ajustându-l după fotografiile disponibile.

Nu de alta, dar îmi face plăcere să mă uit la cât m-am/nu m-am schimbat peste ani. Inițial, alesesem doar două fotografii, cea din 2009 și cea din 2018, astăzi, sortând lucruri din camera de sub scări am dat peste fotografia înrămată cu mine în 1997, deteriorată de vreme și de condițiile improprii de păstrare, am vrut să o scot din ramă și să pun alta în loc dar... o parte din ea este lipită de sticlă așa că, acolo rămâne.

Concluziile emisiunii: 

1. fotografia din 1997 surprinde ultimele zile în care am fost pe deplin fericită pentru o bună perioadă de timp, eram alături de bărbatul iubit la mare și înainte să fiu căutată de doi agenți de poliție la căsuța în care stăteam în tabără, să mă anunțe să sun rapid acasă. Lumea mea s-a prăbușit atunci când mi-a răspuns tata și deși am fost ușurată că îmi răspundea el, totul s-a schimbat atunci când la întrebările mele dacă este vorba despre bunicul meu? Nu. Mama? Nu. a urmat răspunsul, Eu. Nici n-am întrebat ce este, am urcat în primul tren către casă.

2. în 2009 arătam relativ bine, dacă luăm în calcul și faptul că era un selfie în oglinda din baie, la ore târzii din noapte sau matinale, depinde de sistemul de referință, mă pot încadra în sindromul piți. Fericită nu pot spune că eram, aveam tot felul de trăiri, materializate în versuri angoasante, criptice, unele pline de erotism sau de căutări ale unei iubiri improbabile.

3. în 2018, tot un fel de selfie, profitând de funcția de auto-declanșare a lui Pixie, din poză am decupat-o pe Maia, ne prosteam împreună. Din septembrie, de când a fost făcută poza, singura schimbare semnificativă este că am mai scurtat părul. Nu știu cum se vede din exterior dar știu cum mă văd eu: fericită, împlinită, mulțumită de mine așa cum sunt, fără căutări, fără încercări de a părea altceva. Multă lume nu înțelege faptul că am decis să nu mă mai vopsesc, după ani de zile în care mi-am acoperit părul aproape în întregime alb. Și în 2009 eram albă dar alegeam să nu mă arăt așa. Acum mă simt bine, nu simt nevoia de a demonstra nimănui nimic, am trei copii minunați și o viață la fel înaintea mea. A, și narcisista din mine a apreciat ieri descoperirea a două mesaje arhivate la spam pe fb (pentru că am setat să nu primesc mesaje de la persoane care nu sunt în listă), de la doi necunoscuți, unul din 10 ianuarie și altul de ieri, care, având ca etalon poza mea din 2018, îmi scriau că sunt frumoasă.