My life

Mare parte a copilăriei am petrecut-o în grădina bunicilor, în Bucureștii Noi, pe strada Duioșiei (da, știu, minunat nume de stradă). Nu știu cum o fi scăpat numele acesta atât de frumos în zona în care văd acum, căutând pe Google Maps (pentru că, sincer, alte nume de străzi din jur nu îmi aminteam), predomină niște nume de străzi prozaice, progresist comuniste gen Betonierei, Avântului, Acetilenei, Producției. Paralelă cu strada bunicilor, tot acum îi văd numele, strada Vacanței. Cred că era o enclavă zona aceea pentru că, a rămas adânc ancorată în mintea mea ca un loc idilic, unde deabia așteptam să îmi petrec vacanțele. Mami (așa îi spuneam bunicii) iubea florile. Ele înfloreau, luxuriante, și în straturi și din dâra de pămînt dintre temelia casei și aleea din dale de piatră: gura leului, petunii, regina nopții. Pe lângă aceasta din urmă, serile erau parfumate de caprifoi, sau mâna Doamnei, cum i-am spus mereu, sau de către florile delicate ale crinilor de toamnă.  ...

Am stabilit deja că sunt țărancă. Lăsată nesupravegheată mă pierd cu orele cu mâinile în pământ și în frunze. Săptămânile astea am suferit la greu din mai multe motive. Motivul principal: Maia a făcut varicelă! Poate vă pare banal dar e primul meu contact cu boala aceasta și mi s-a părut groaznic. Contact de care să îmi amintesc, de propria contaminare cu varicelă, pe când aveam un an jumate, îmi aduc aminte doar cele trei semne cu care am rămas pe față. Radu și Arin nu au avut boala când au fost mici, sper să nu o facă acum, n-ar fi chiar momentul oportun, mai ales pentru Radu, înainte de bac. Boala Maiei, plus vizitele mele la doctor (inclusiv un RMN și concluzia că am acum trei hernii de disc cervicale, nu una) mi-au redus dramatic timpul în grădină. Am găsit totuși mici motive de bucurie cum ar fi prima întâlnire în grădina proprie cu o șopârlă. Nu îl aveam pe Pixie așa că m-am mulțumit cu ce putea telefonul mobil, pozei de mai jos i-am mărit saturația și i-am accentuat contu...

Îl știu deja de ani buni pe Rareș Helici. Îi urmăresc și apreciez munca de fotograf. Însărcinată cu Maia am apelat la el pentru a îmi imortaliza ditamai burta din luna a opta. A fost o ședință foto interesantă, m-am simțit în largul meu, dar, deși narcisista din mine este super încântată de anumite cadre, parcă nu le-aș face publice (pe motiv de prea multă piele). Anul trecut, Rareș a avut inițiativa de a surprinde 1000 de chipuri de oameni, în alb și negru, 1000 de portrete . Firește că nu puteam rata momentul și i-am luat cu mine și pe Radu și pe Arin. Maia este în continuare pe modul cenzurat. E totuși și ea prezentă în această postare, sub inimioara de mai jos (din ședința foto despre care vă vorbeam).  Primele fotografii alb-negru cu noi sunt din noiembrie anul trecut. Deși mi se pare că i-a surprins nemaipomenit pe copiii mei, pe mine nu mă recunosc. Compar mere cu pere acum, fotografia cu mine de aproape, ce îmi place cel mai mult este cea de mai jos, de acum șapte a...

Pentru că, din nou, nu reușesc să scriu mai des decât foarte rar spre deloc, îmi fac curaj cu ceva mai simplu (pentru mine, că e mai puțin de scris), mai complicat pentru voi. Ce credeți că am eu aici? Poza cu nucile este doar ca să vă faceți o idee asupra dimensiunii fructelor (ăsta ar fi un indiciu) și ca să mă laud că este primul an în care rodește nucul plantat de către ciori în grădina mea. Are vreo opt ani sigur. Nucile sunt o premieră la fel și verziturile din imagini. P.S. Copiii mei nu au voie să își dea cu presupusul!!!

Deși am oareșce idee despre ce este drăcovenia respectivă, mă întreb totuși cine/ce/a cui/cum e? Și dacă mamele lor știe?

N-ar fi fost nimic deosebit la fotografiile astea, nereușite oricum. Nu știu cât era ceasul, noaptea, la începutul lunii, când, uitându-mă pe geam în stradă am văzut apropiindu-se primul cal. Apoi încă unul, și încă unul, și încă unul, patru, veneau dinspre câmp singuri, la distanțe aproximativ egale unul de celălalt, pe mijlocul drumului, cu capetele plecate, nu mai știu dacă mai ploua încă. Am simțit nevoia să îi fotografiez, nu erau primii pe care îi vedeam pe stradă dar de obicei se întâmpla ziua. Deja primul era aproape ieșit din raza de acțiune a lui Pixie când am declanșat prima oară. Rezultatul, trei siluete fantomatice, ar trebui să pun semne și să scriu că sunt cai acolo. Am mai declanșat o dată, încă o dată, același rezultat, caii au ieșit din raza mea vizuală și am rămas să mă uit la fotografiile făcute, să încerc să înțeleg "efectul fantomă". Or fi fost cei patru călăreți ai Apocalipsei și i-am deranjat din drum.  

În mod evident inventez cuvinte, habar n-am cum se numește dragostea sau teama de melci. Cu atât mai puțin nu știu cum s-ar numi sentimentele respective vis a vis de limacși. În cazul meu n-ar fi vorba nici despre unul, nici despre celălalt, mi-ar trebui un al treilea, care să definească o puternică aversiune combinată cu oareșice sadism și curiozități anatomopatologice. Singura latură pozitivă ar fi fotogenia animăluțelor în cauză. Fără doar și poate, melcii și limacșii sunt unul dintre cele mai frecvente subiecte pe blogul meu. De ani de zile îmi expun aici, mai mult sau mai puțin elaborat, bătălia cu ei . Inițial eram afectată doar de melcul de grădină , clasicul în viață. Într-un an, 2013, am descoperit un Limax maximus (limacs leopard, mi-am făcut lecțiile și am căutat să aflu ce denumiri au), cu ouăle lui. Fascinant. L-am/le-am exterminat rapid. Pentru că Universul lucrează, anul viitor am primit răsplata , o invazie apocaliptică de Arion vulgaris sau arion lusitanicus (...

Sunt convinsă că nu mi se întâmplă doar mie să gândesc "fotografic" atunci când privesc în jur. E frustrant mai ales atunci când te afli la volan şi imaginea care te-a impresionat dispare la fel de rapid cum a apărut, rămânând doar o stare, undeva acolo, gândul că, dacă ai fi fost exact în momentul acela cu un aparat foto în mână, din unghiul potrivit şi cu priceperea potrivită, ar fi ieşit un instantaneu memorabil. Mă bate gândul să vă povestesc cât de des pot atunci când mi se întâmplă o "ratare" de genul. Cu riscul de a cultiva o altă frustrare, cea de a nu fi capabilă să reproduc nici la a suta parte imaginea în cuvinte. Ştiţi lumina aia de care avem parte în unele dimineţi sau după-amiezi după ploaie? Lumina care te învăluie cald şi clar, în care lumea din jur pare mult mai frumoasă? Săptămâna trecută am avut parte de ea, dimineaţa, în timp ce mergeam către serviciu. Eram pe Frigoriferului când i-am văzut, în lumina asta. Erau trei, doi dintre ei echipaţi ...