My life

Mare parte a copilăriei am petrecut-o în grădina bunicilor, în Bucureștii Noi, pe strada Duioșiei (da, știu, minunat nume de stradă). Nu știu cum o fi scăpat numele acesta atât de frumos în zona în care văd acum, căutând pe Google Maps (pentru că, sincer, alte nume de străzi din jur nu îmi aminteam), predomină niște nume de străzi prozaice, progresist comuniste gen Betonierei, Avântului, Acetilenei, Producției. Paralelă cu strada bunicilor, tot acum îi văd numele, strada Vacanței. Cred că era o enclavă zona aceea pentru că, a rămas adânc ancorată în mintea mea ca un loc idilic, unde deabia așteptam să îmi petrec vacanțele. Mami (așa îi spuneam bunicii) iubea florile. Ele înfloreau, luxuriante, și în straturi și din dâra de pămînt dintre temelia casei și aleea din dale de piatră: gura leului, petunii, regina nopții. Pe lângă aceasta din urmă, serile erau parfumate de caprifoi, sau mâna Doamnei, cum i-am spus mereu, sau de către florile delicate ale crinilor de toamnă.  ...

Sunt convinsă că nu mi se întâmplă doar mie să gândesc "fotografic" atunci când privesc în jur. E frustrant mai ales atunci când te afli la volan şi imaginea care te-a impresionat dispare la fel de rapid cum a apărut, rămânând doar o stare, undeva acolo, gândul că, dacă ai fi fost exact în momentul acela cu un aparat foto în mână, din unghiul potrivit şi cu priceperea potrivită, ar fi ieşit un instantaneu memorabil. Mă bate gândul să vă povestesc cât de des pot atunci când mi se întâmplă o "ratare" de genul. Cu riscul de a cultiva o altă frustrare, cea de a nu fi capabilă să reproduc nici la a suta parte imaginea în cuvinte. Ştiţi lumina aia de care avem parte în unele dimineţi sau după-amiezi după ploaie? Lumina care te învăluie cald şi clar, în care lumea din jur pare mult mai frumoasă? Săptămâna trecută am avut parte de ea, dimineaţa, în timp ce mergeam către serviciu. Eram pe Frigoriferului când i-am văzut, în lumina asta. Erau trei, doi dintre ei echipaţi ...

Ieri căutam altceva pe hard-disk-ul extern și am dat peste fotografia asta. Nu știu dacă v-am mai arătat-o, e veche, din iunie 2013. Plus că e încadrată în fugă, la fel și declanșarea, mi-era cumva jenă cu aparatul îndreptat direct către tanti. A fost ceva spontan, nu-mi venea nici să ratez scena. Din cauza asta nici nu este clară fotografia. Dar... doar mie mi se pare că spune o întreagă poveste? Nu neapărat fericită?

La ce ajută să îți expui în spațiul public pasiunile? Află lumea din jurul tău despre ele și se gîndește să îți facă o bucurie. Așa mi s-a întîmplat mie cu pasiunea mea pentru colecționarea de mici elefanți de la noi sau de prin lumea largă, pe unde am ajuns eu, familia sau prietenii mei. Săptămîna asta îl admiram pe micuțul de mai sus, aflat pe biroul unui coleg. N-a trebuit mai mult ca să mi-l ofere, "să îl pun la colecție!" Vă dați seama ce bucuroasă am fost, fiecare nou venit este la fel de important! I-am spus "nuntaș" pentru că a fost primit de colegul meu la o nuntă, era suportul pentru numele fiecărui invitat (el și alții la fel), deja îmi sînt simpatici mirii respectivi, chiar dacă nu îi cunosc. Pozele astea sînt și o lecție pentru mine, cred că nu mai văd chiar bine, sau îmi tremură tare mîinile (CNP-ul își spune cuvîntul), nu îl mai pot ține nemișcat pe Pixie pentru a avea niște fotografii clare... mi-au trebuit o sumedenie de duble, e drept c...

N-am plănuit ca prima postare din an să fie mai mult o foto-postare dar asta a ieșit! Pentru că atunci cînd măturam zăpada din curte mi s-a părut că arată minunat fulgii atîrnați de felinar și de jgheaburile terasei, am fugit după Pixie. În timp ce fotografiam am auzit ciripitul binecunoscut și vesel al pițigoilor și chiar am reușit să îl surprind pe unul dintre ei, în ciuda distanței. Mă binedispun automat cînd îi văd. Chiar și zăpada asta multă mă binedispune, îmi aduce aminte de iernile copilăriei, ce mă supără puțin este durerea de spate după ce o mătur! Plus că am sentimentul acela de meșterManoleajunslamătură, e la loc pînă ajung eu din terasă la poartă! Pe stradă încă nici n-am ieșit... A fost haios cînd încercam să fac fotografiile astea de aproape, m-am sprijinit de una dintre țevile ce susțin terasa, cînd am terminat, căciula cu urechi a rămas puțin în urmă, se lipise de țeavă. Și, pentru că nu am rezoluții personale majore pentru Noul An (mai puțin anga...

Nu există o poveste foarte lungă să însoțească fotografiile din această postare. Știți deja că mă fascinează insectele, păsările, florile din grădina mea. El e Marcus (așa l-a botezat Arin), păianjenul ce și-a țesut o ditamai pînza lîngă ușa de la bucătărie. Zilele trecute ieșisem să îl fotografiez, tot amînasem momentul ăsta. La începutul ședinței foto stătea aparent liniștit dar evident pregătit să atace la cel mai mic semn. Care a venit exact cînd îl fotografiam, sub forma unei muște. Nefericită musca, eu, destul de fericită că e una în minus care să încerce să intre în casă. L-am privit cum o împachetează, declanșînd imediat ce aveam o imagine cît de cît clară. Din păcate acumulatorii lui Pixie au decis chiar atunci că le-a ajuns așa că nu vă pot oferi filmul întreg, cu musca gen Frodo și apoi cu ce rămăsese din ea, o mică bucățică sub chelicerele flămînde. Marcus e tot acolo, nu m-am mai nimerit cu el în acțiune și încă nu m-am îndurat să îl alung din zonă.

Vă promisesem niște imagini cu ajutorul lui Pixie, la lumina zilei, să vedeți culorile. Mă laud de parcă aș fi făcut nu știu ce, știu! Primele două fotografii sînt doar cu mărgelele făcute de mine, la restul au contribuit Dana, Monika și Violeta. Cam așa mă gîndesc că vor arăta brățările! Deși mă gîndisem să fac doar două, pînă la urmă, avînd și mărgelele confecționate de către fete, mă gîndesc că vor ieși trei, văd cînd le voi înșira pe elastic.

Una dintre consecințele atîtor săptămîni ploioase este faptul că solul grădinii s-a transformat încet dar sigur în zonă umedă. Lucru benefic într-un fel pentru o parte din plante, mai puțin benefic pentru mine care aștept zadarnic ceva progrese ale răsadurilor de tomate sau privesc cu jale căpșunii putreziți sau mîncați de limacși și melcii de grădină (ăștia sînt foarte fericiți cu atîta apă). Ce am găsit eu pozitiv azi în toată povestea asta? Faptul că, întîiaș dată pentru prima oară am văzut în grădină o libelulă, mică, albastră și nespus de frumoasă! Fiind la mine în grădină, a devenit "libelula mea". A durat ceva pînă să o pot surprinde pe o frunză. La prima poză am declanșat intenționat, să vă arăt cum e să încerci să fotografiezi un lucru mic, mobil, într-o mare de frunze... un fulgeraș albastru. Pînă la urmă, grațioasa a decis să coopereze, nu de alta dar eram plictisitoare probabil, tot ținîndu-mă după ea... de pe crinii Hemerocallis pe Forsythia, peste gard, ...

În caz că vă întrebați dacă mi-au trecut tendințele voyeuristice, ei bine, aflați că nu! Mai ales că grădina casei îmi oferă suficienți subiecți numai buni de imortalizat în cele mai intime momente. După gîndacii croitor, surprinși  aici  și  aici , cărăbușii incluși în  postarea asta , ieri, spre disperarea lui Bogdan, trimis în casă după Pixie, am dat de alți gîndaci puși pe fapte mari.  Habar n-am ce specie sînt, dar cum să îi las în pace... ?! Mai ales că sînt atît de fotogenici pe verdele crud al spanacului! Uitîndu-mă acum la datele în care am surprins insectele în acțiune anii trecuți, observ că toate trei postările sînt din luna mai (2012, respectiv 2015) și concluzionez că asta ar fi luna propice în lumea loc. Aștept precizări entomologice de la cei mai pricepuți în domeniu!

Se întîmplă cîteodată mici minuni de genul celei surprinse în fotografie. Cred că m-am mai lăudat la un moment dat cu lumini de genul acestora dar erau mai puține, pe hol. Asta nu înseamnă că mă bucur mai puțin atunci cînd le văd. Și, pentru că Pixie nu este prea departe de mine zilele astea, le puteți vedea și voi. Fotografiate din același unghi, e cam greu să îl schimb cu un copil la sîn, m-am putut juca doar cu încadrarea și cu zoom-ul.