My life

Sunt populare în ultima vreme pe fațăcarte postările cu eticheta # provocareade10ani. Gurile rele spun inclusiv că ar fi o găselniță fb pentru a-și îmbunătăți algoritmul de recunoaștere facială. Așa că, în loc de postare pe site-ul respectiv am ales să mă joc de-a anii pe blogul personal. Chiar nerespectând cadrul temporal de acolo sau ajustându-l după fotografiile disponibile. Nu de alta, dar îmi face plăcere să mă uit la cât m-am/nu m-am schimbat peste ani. Inițial, alesesem doar două fotografii, cea din 2009 și cea din 2018, astăzi, sortând lucruri din camera de sub scări am dat peste fotografia înrămată cu mine în 1997, deteriorată de vreme și de condițiile improprii de păstrare, am vrut să o scot din ramă și să pun alta în loc dar... o parte din ea este lipită de sticlă așa că, acolo rămâne. Concluziile emisiunii:  1. fotografia din 1997 surprinde ultimele zile în care am fost pe deplin fericită pentru o bună perioadă de timp, eram alături de bărbatul iubit la mare...

N-aș putea spune acum ce căutam printre postările mai vechi atunci când mi-a trecut prin minte să o caut pe prima și am avut surpriza să constat că prima mea postare pe blog a fost în ziua în care s-a născut Maia, dar acum 10 ani. Și, pentru că îmi plac numerele rotunde, cred că se cuvine să marchez cumva această zi. Am început să scriu pe o platformă de blogging yahoo. Era super accesibilă, aveam o jucărie nouă. La scurt timp, mi s-a părut mai ofertantă platforma blogspot, chit că inițial aveam impresia că îmi voi prinde urechile, m-a mai ajutat și  Călin  cu sfaturi, am rămas aici. N-am reușit să import conținutul de pe vechiul blog decât lipindu-l în postări noi, cărora le-am trecut în antet data publicării inițiale. Așa știu că  prima postare  a fost din 12 noiembrie 2008. Îmi permit să o adaug așa cum am scris-o, în caz că nu dați click pe link-uri: ”Entry for November 12, 2008 Unu Ar fi a nu știu cîta oară pînă acum dar prima dată în, să spunem, viaț...

Deși am oareșce idee despre ce este drăcovenia respectivă, mă întreb totuși cine/ce/a cui/cum e? Și dacă mamele lor știe?

S-a întâmplat să mă pot antura prin Piața Mare în fiecare dintre cele patru zile ale celei de-a doua ediții la Sibiu a Street Food Festival. Prima seară cu destinația declarată de a vedea filmul programat, No Reservations. Fotografiile din prima seară nu îmi aparțin, au fost făcute de colega mea, Manuela, a reușit să surprindă foarte bine atmosfera din piață. Vorba ei, "parcă am fi fost în vacanță". Vacanța mea cu o ușoară strângere de inimă, tocmai reușisem să îmi sparg ecranul telefonului (notă: nu încercați să udați grădina cu mobilul în buzunar!). N-o mai ascultasem până atunci, a fost o surpriză frumoasă concertul Rockabella, merită să o căutați pe net, nu știu dacă artiștii au fost programați în ordinea "importanței", cert este că tanti cânta mult mai bine decât cel care i-a urmat, CeZar. Teoretic, n-ar fi trebuit să îl auzim prea mult, pentru că era programat la aceeași oră cu filmul, 21.30. Practic, l-am auzit de unde așteptam să înceapă filmul, cam lălăi...

V-am povestit săptămîna trecută cum am început operațiunea sortat și aruncat, din păcate nu respectînd indicațiile lui Marie Kondo, cu ordinea clară a lucrurilor, ci așa, mai pompieristic, cu ce se nimerește atunci. La mine s-a nimerit weekend-ul ăsta să fac o expediție în pod, am aruncat un sac și jumătate de pantofi (90% ai mamei mele, am ales să păstrez cîteva perechi, unele nepurtate, din colecțiile vechi Guban). Lîngă ei am găsit două cutii cu diverse, mare parte hîrtii. Într-una dintre ele erau lucrurile rămase de la fratele meu. Știu că i-am golit sertarele mobilei în cutia aceea și nu am avut inima pînă acum nici să mă uit ce este în ea și nici să arunc ceva de acolo. Acum am decis că nu îi cinstesc memoria păstrînd trei penare uzate sau niște publicații fără valoare. I-am păstrat desenele, niște jucării, caiete. Greu oricum. În cealaltă cutie erau diverse hîrtii vechi de-ale mele. Printre ele, o foaie A4 dactilografiată cu programul TV al primei duminici a anului 2000. Scr...

Ieri căutam altceva pe hard-disk-ul extern și am dat peste fotografia asta. Nu știu dacă v-am mai arătat-o, e veche, din iunie 2013. Plus că e încadrată în fugă, la fel și declanșarea, mi-era cumva jenă cu aparatul îndreptat direct către tanti. A fost ceva spontan, nu-mi venea nici să ratez scena. Din cauza asta nici nu este clară fotografia. Dar... doar mie mi se pare că spune o întreagă poveste? Nu neapărat fericită?

Nu de ieri, de vinerea trecută! Atunci cînd, m-am încumetat întîiași dată pentru prima oară, după doi ani de zile de burtă la gură sau copil sugar, să ies în oraș seara/noaptea cu fetele! Lecția numărul 1:  Atunci cînd te apucă fanteziile să îți faci cîțiva cîrlionți înainte de a ieși în oraș, cu un ondulator primit cadou de la mama respectivă acum vreo trei ani de zile și nefolosit niciodată, ține minte că trebuie ținut în priză/încălzit aproximativ cinci-zece minute înainte de a-l folosi! Cum am făcut eu: scotocit în baia copiilor după ondulator; găsit ondulator, căutat cu frenezie modul de utilizare; găsit garanție în țîșpe limbi și bonul de achiziție; chemat copil mijlociu să își ia la revedere de la maică-sa cu păr în cap; băgat ondulatorul în priză, setat pe 1 să nu facem ce știu eu ce; așteptat 1 minut; luat o șuviță din față, răzgîndit, luat o șuviță din spate, că poate nu se vede așa de tare în caz că se arde; prins șuvița cu clema ondulatorului, rulat, așteptat 1 mi...

Zici că m-am specializat pe drumuri și poduri! Imaginile sînt de vinerea trecută, cînd mă plimbam cu căruciorul pe ulița din spate (aka Stăvilarului) și m-am gîndit să merg și pînă la complexul rezidențial din cîmp, fiind o zi frumoasă și pe aici e mai liniște. Nu știu cine a finanțat trotuarul ăsta din pavele dar mare afacere a făcut! Pe lîngă faptul că nu-l folosesc decît rătăciții ca mine (nenea care se vede în zare, nu era pe trotuar ci pe drum), în curînd va rămîne din el doar amintirea... și pozele mele!

Cred că am mai pomenit aici revista Reader's Digest, la care este abonată mama și pe care o citesc aproape cap-coadă. În numărul de luna aceasta era un articol, "Bunătatea unui străin", ce reunea scurte povești trimise de către cititori, prima dintre acestea m-a emoționat în mod deosebit. Pe considerente de drepturi de autor, o să vă spun pe scurt despre ce era vorba. Un domn o ajută pe o tanti la casa unui supermarket cu suma de bani care îi lipsea pentru cumpărături, spunîndu-i că mama sa este în spital, bolnavă de cancer, că i-a spus să nu mai irosească banii pe flori pentru salonul spitalului, mai bine să facă altceva cu suma respectivă. Așa că, micul ajutor financiar din magazin reprezintă "flori pentru mama mea". Mi s-a părut foarte frumos. În mintea mea, cînd am citit-o, povestea îmi evoca o alta, personală, tristă, și care implica tot un străin. Atunci cînd tata a murit, în Vinerea Mare (de cancer), preotul din cartier ne-a spus că nu poate oficia ...

Mi-a apărut brusc în raza vizuală, clătinîndu-se. Pantaloni bej, bluză roz tricotată, o vestă roșie. Deabia se ținea pe picioare și se lovea de zid ca un fluture de noapte de becul felinarului. M-am dus la ea, i-am spus Bună seara! Vă simțiți bine, doamnă?! M-a privit cu neîncredere, mi-a spus că da. A întrebat cu un soi de răutate în priviri ce vreau de la ea. I-am spus că nimic, voiam să văd doar dacă nu îi este rău, dacă are nevoie de un doctor, i-am spus că nu am telefonul la mine dar pot încerca să caut unul, să sun. Mi-a spus, clătinîndu-se și sprijinindu-se de zid, că nu are nevoie, e bine. În timp ce mă îndepărtam am auzit un Mulțumesc! Am continuat să o privesc cu coada ochiului în timp ce așteptam autobuzul. Stătea între doi bărbați, unul dintre ei se uita și el la ea contrariat dar nu a întrebat-o nimic. I-a sosit autobuzul, 1, s-a dezlipit de zid și s-a îndreptat către el pe două cărări. Cînd a trecut pe lîngă mine mi-a zîmbit cu toată fața, mi-a mulțumit și mi-a luat mîi...

Nu știu dacă a fost evident pentru toată lumea, dacă n-a fost, o spun acum, îmi plac chestiile vintage! Mult! Dacă nu le transform/recondiționez singură, din cînd în cînd achiziționez un obiect care, deși e nou, e făcut să semene a ceva în stilul respectiv. Așa a fost cu becul de mai jos, aka Bec Workshop . Mi s-a părut că arată minunat, pe site scria că are 60W, părea suficient pentru bucătăria mea. Azi a venit coletul și, mîndră nevoie mare am coborît să îl înfiletez la locul cu pricina. Ocazie cu care am frecat conștiincioasă abajurul de metal pînă a arătat ca nou, că de, nu dădea bine cu becul! Mă dau fericită și cu durere în brațe jos de pe scaun, aprind lumina și mi se duce toată fericirea! Frumosul meu bec dă o lumină chioară, dar chioară rău! Nici poveste să îl pot lăsa acolo. Mă întreb cum ar fi fost să îl pun în atelier, dacă tot se numește așa, ce mișto mi-aș fi dat cu ciocanul peste degete la lumina lui... În colajul de mai jos am încercat să surprind cum luminează be...

Poate vă aduceți aminte că vă povesteam despre planta în conservă , din seria produselor personalizate Interstellar, cîștigate la un concurs pe un blog. Ei bine, de îndată ce vremea mi-a permis, am scos conserva afară, am executat instrucțiunile de pe ea și am așteptat să se întîmple minunea! Aceasta s-a lăsat puțin așteptată pe motiv de vreme capricioasă dar pînă la urmă, ce să vezi, posibil planta carnivoră, din substratul foarte ușor și maro-auriu, s-a dovedit a fi un stejar! Pînă și el inscripționat INTERSTELLAR și pînă și el atacat de voracii limacși. Se vede locul în care au decupat deja o bucată din mica plantă. Nu știu cît va fi de afectată, azi am cocoțat conserva undeva pe un pervaz, dacă nu o mănîncă melcii, poate o dărîmă vîntul! :( Vă țin la curent cu eventualul deznodămînt.

Cu pauzele de scris atît de lungi și dese din ultima vreme, îmi trebuie curaj să vă scriu mai multe. Postarea asta e un fel de eschivare, ceva scurt și ușurel, ca după vacanță! Sper că ați început cu bine Noul An, că sînteți sănătoși, voinici și cu chef de ghicit ce am eu aici!  Fotografiile sînt de anul trecut, din mai, pentru mine a fost prima dată cînd vedeam asta. De remarcat cît mi-a luat să vă întreb. :)

Pentru că pozele sunt făcute cu telefonul şi nu cu Pixie, transcrierea: "Vînd ţap de un an, rasă de lapte." "O persoană în colaborare cu o vecină mi-au luat cîinele din Cristian şi l-au adus în Sibiu. Are păr prelins, de mărimea şi culoarea unei vulpi. Cine-l are să sune la telefonul..." Am pierdut o batistuţă, mă bate mămica/Cine-o are, să mi-o deie... tralalalalala... 

Atunci cînd scrii și articolul este publicat în ziarul online, în concluzie vizibil pentru toată lumea: ”Atât la sosirea Loredanei Gligor cât şi la venirea Ioanei Vonica jurnaliştii am încercat, civilizat, să ia câteva imagini cu acestea coborând din maşini.”,  cum te poți jeli, un paragraf mai jos, că ” jurnaliştii fiind de asemenea acuzaţi că ”nu ştiu nici să scrie cu litere de tipar ”??? Oare de ce îmi este tot mai rușine să spun că am absolvit Facultatea de Jurnalistică? Și că am și profesat? Oricît ar fi de greu de crezut pentru o parte dintre cei care semnează astăzi prin ziarele online sau tipărite, sau care apar ”pe sticlă”, un reportofon sau un microfon în mînă, o cameră video, nu te transformă automat în JURNALIST sau în mînuitor abil al cuvîntului, ești doar atît... un om cu un microfon în mînă, ce își închipuie că este deasupra celorlalți oameni din jur. Și totul în numele ”dreptului la informare” a publicului. Informare cu ce? Cu scene de prost gust?

Sînt mai bine de doi ani de cînd deveneam utilizator Zonga, datorită invitației primite de la Tudor . După primele zile în care am ascultat ceva mai multă muzică pe site-ul respectiv, nu l-am mai accesat. Ieri m-a distrat teribil mail-ul primit de la ei. Nu de 3 luni ci probabil de 1 an și trei luni n-am mai folosit contul. Îmi dau seama acum că sînt atît de importantă pentru ei încît să ”stea cu inima cît un purice” din cauza asta. Sper că vor scăpa de problemele cardiace dacă au văzut că mai exist. Cu toți greierii care se aud prin preajmă... Măcar ăia se aud, că melodiile de pe site-ul respectiv nu prea... o fi computerul meu prea obosit!

Habar n-am cum am ajuns să visez melodia asta vineri spre sîmbătă, nu am mai ascultat-o de multă vreme. Sigur, îmi place foarte mult, este înregistrată pe una dintre zecile de casete audio rămase de la tatăl meu, îmi aduc aminte că o ascultam frecvent în copilărie. Oricum, m-am trezit cu o stare de bine, probabil și pentru faptul că narcisista din mine a primit atenție în vis. Se făcea că eram în Piața Mare a Sibiului, într-o combinație din aceea posibilă doar în spațiul oniric, piața era și super-market iar pe mine mă apucase fredonatul, destul de tare al acestei melodii. Una dintre vînzătoare m-a auzit, cred că i-a plăcut pentru că a cuplat un sistem de microfoane și mă puteam auzi în tot magazinul aka piața. Regretul meu este mutilarea gravă a limbii franceze. Bănuiala mea este că subconștientul meu a făcut conexiunile cu spectacolul de karaoke în aer liber , din Piața Mică, la care am participat acum trei ani (am găsit și clip video de atunci , unde apar cîntînd Supergirl). ( ...

Începusem să scriu acum o săptămînă, după vîntul puternic din acel weekend. Pentru că, de fiecare dată cînd avem parte de vînt așa puternic, pe lîngă faptul că sufăr de sindromul antivrăjitoruldinozreloaded (m-am mai plîns despre asta și în alte dăți, inclusiv aici ), sufăr și din cauza faptului că mi se pare așa o risipă... Atîta vînt și nu se face nimic cu el! Eu înțeleg că avem ”MARE” nevoie de giratorii, străzi asfaltate de țîșpe ori, sute de bănci schimbate tot la doi ani (un fel de ”bordurile lui Videanu”, adaptarea de pe Cibin) și altele de genul DAR... oare cît ar costa un studiu de fezabilitate și apoi demararea procedurilor de achiziție pentru un parc eolian ( sursa foto )?  Potrivit Wikipedia , ”pentru funcționarea unei turbine eoliene este necesară o viteză a vîntului de minimum 3 m/s și de maximum 25 m/s” iar din datele luate de pe site-ul Administrației Naționale de Meteorologie  (mai jos graficele), stația Sibiu raportează viteze ale vîntului peste pragu...

Că tot îmi spunea Silvie că nu mai scriu ce perle scot copiii mei, azi, una proaspătă! După temele la engleză și germană îl chestionam pe Arin ce ore are mîine, ce avea de făcut, ce mai are, etc. Ajungem la subiectul Biologie și cică mîine fac Educație pentru sănătate și le-a dat astăzi de scris o temă... cu ”ce fac igienic în fiecare anotimp”. Mie îmi dădea cu rest așa că am insistat că eu nu înțeleg cum vine asta și îmi arată ce a scris: ”Igiena în funcție de anotimp: Primăvara Mă îmbrac cu bluză și pantaloni lungi. Mă spăl de 2 ori pe zi. Nu merg în maieu. Vara Mă îmbrac cu tricou și pantaloni scurți. Mănînc ce este rece. Dorm mai mult. Toamna Mă îmbrac cu haine groase. Mă spăl de 3 ori pe zi. Dorm mai puțin. Iarna Mă îmbrac foarte gros. Mă spăl cu apă fierbinte. Nu mă obosesc să mă mai trezesc (hibernez).” Cică profesoara a văzut chestia asta și nu a zis nimic. Cred că s-a abținut eroic. Pe mine m-a pufnit rîsul. Nu cred că am avut o ...

Mă bucur pe de mai multe părți de temperatura ridicată pe care o avem la jumătatea lui noiembrie: căldură în plus (subsemnata urăște frigul), consum de gaze în minus, mușcate în alte balcoane și grădini (eu m-am grăbit să le bag în casă de la înghețul din septembrie - sau octombrie?), floricele pe cîmpii la mine în grădină. Nu îmi amintesc vreun alt an din istoria recentă în care să fi avut regina nopții și gălbenele înflorite pe timpul ăsta. Violete și primule am mai avut în două ture, e drept că nu în noiembrie.  A se înțelege că mă bucur nespus cînd ies seara afară din bucătărie și pot să simt încă parfumul florilor albe dar: nu mă bucur că hortensiile și liliacul meu au muguri de primăvară, că ăștia vor îngheța mai mult ca sigur iar anul viitor voi avea flori puține sau deloc. Și, nu mi se pare normal ce se întîmplă, anotimpurile astea date peste cap nu prevestesc nimic bun. Nu știu dacă mai avem timp să oprim caruselul ăsta al încălzirii globale și al tuturor catastrofel...