My life

Sunt convinsă că mulți dintre voi ați citit postarea asistentei medicale SMURD și, dacă aveți copii ați simțit cel puțin fiori reci pe șira spinării. La mine, pe lângă fiorii reci s-a lăsat cu lacrimi și cu decizia de a achiziționa cât de repede noul scaun de mașină pentru Maia. A ajuns la limita de greutate și, în plus i-ar trebui unul mai înalt. Exclus să o duc fără centură în el, i-am pus centura până și în autocarul cu care am mers la București, cred că eram singurii dintre pasageri care purtau centura în timpul deplasării. Nu voi înceta să mă minunez de inconștiența anumitor părinți, din toate categoriile sociale. Anul trecut, în giratoriul Bieltz cu Alba Iulia, la geamurile din spate ale unei mașini exagerat de mari (pentru mine asta înseamnă ceva din categoria mașini ”de teren, scumpe”), atârnau doi puști, eu nu le-am dat mai mult de șase ani, veseli nevoie mare, gesticulau fiecare pe geamul lui. N-aveau nici măcar ”centura Firea”. Nimic, nimicuț. Probabil părinții erau c...

Trei dintre fraţi, Cristina şi Daniela, una dintre studentele ei care, pe lângă donaţie, a vrut să îi cunoască personal "Servus, Cristina! Am citit astăzi un articol care m-a impresionat tare, despre nişte fraţi orfani din Constanţa. Ştiu că tu locuieşti acolo. Ţi-l trimit şi ţie, poate au nevoie de ceva ajutor legal, eu voi încerca să le pun bani." Atât i-am scris Cristinei, fosta mea colegă de liceu, şi i-am adăugat link la articolul din Adevărul  (prin mesageria fb). S-a pus în mişcare imediat, şi-a mobilizat colegii, a postat mesajul meu pe pagina ei, au strâns bani, au căutat soluţii legale. Pe scurt, povestea este aşa: şase fraţi din Constanţa, copii buni, premianţi, sportivi, au rămas orfani, de tată acum câţiva ani iar mama lor a decedat anul acesta, de Paşti. Locuiesc cu bunica, în chirie, iar fratele mamei a venit şi el acum din Anglia să îi ajute. În articolul din ziar era indicat un număr de cont, cel al mamei, banii depuşi de către donatori nu puteau fi...

Pe cît posibil am încercat în fiecare an să găsesc o destinaţie pentru cei 2% din impozitul anual. Cel mai des am direcţionat banii către SMURD şi apoi către asociaţia Baby Care. Cu alte cuvinte, mi s-a părut indicat să contribui la salvarea noastră şi apoi a copiilor noştri. Anul acesta am găsit o altă cauză poate la fel de importantă: salvarea patrimoniului cultural naţional. Poate pare o lozincă dar, sunt convinsă că, mai ales în lumea în care trăim astăzi, nu ne putem salva fără cultură şi educaţie, fără păstrarea unei identităţi naţionale de care să fim mîndri. Am ajuns pe site-ul Fundaţiei Pro Patrimonio din simplă întîmplare. Citeam pe Designist un articol despre localuri din Bucureşti cu o amenajare deosebită . Acolo era un link către alt articol în care se vorbea despre meşteşuguri româneşti reinterpretate şi obiecte vechi aduse în contemporan. Erau prezentate inclusiv obiecte din seria Honest Goods , realizată de o echipă de designeri pentru Fundația Pro Patrimonio ș...

Trăim în vremuri în care este uşor să îţi pierzi busola, avalanşa de informaţii adevărate, "periate" sau de-a dreptul false din presa online, TV, radio sau social media este copleşitoare. De multe ori persoane educate formal sau cu pretenţii de intelectualitate ajung să creadă şi să transmită mai departe nişte aberaţii totale. Asta în scenariul optimist cînd nu sînt mînate clar de rea-voinţă şi interes în manipularea opiniei publice. Pentru mine, a existat întotdeauna un reper în noianul de ştiri sau sinteze, Dan Tăpălagă. A scris multă vreme la Hotnews.ro. De scurtă vreme, mai precis din 19 martie, a lansat în mediul online o nouă publicaţie, G4Media , împreună cu Cristian Pantazi (şi el fost angajat la acelaşi trust media). Găsiţi aici lucrurile în care cred şi motorul din spatele publicaţiei.  Nu au în spate moguli, baroni sau "tătici", sînt doar portavocea lucrurilor în care cred şi sînt convinsă că vor continua să facă acest lucru în ciuda încercărilor ...

Mă tot gîndesc să scriu de ceva vreme și tot amîn, în mare parte și pentru că se întîmplă atît de multe încît a rezuma totul într-un articol de blog, care să nu fie exagerat de lung și de plictisitor, pare o sarcină peste puterile mele. Va trebui să aveți răbdare cu stilul meu confesiv-haotic. Cel mai ușor îmi e să încep cu sentimentul de pierdere, chiar dacă este vehiculat de atît de multe persoane zilele astea. Și eu simt că am pierdut pe cineva apropiat, ca și cînd mi-am mai pierdut o dată bunicii, ca și cînd a plecat un Om, un Român irepetabil, nu găsesc pe nimeni contemporan cu noi, care să îi semene.  Am mai simțit asta legat de Corneliu Coposu. Față de el, recunosc, am avut o perioadă de respingere facilă, ușor spălată pe creier de vocile vremii care îl desfințau în mare parte și motivat de aspectul fizic. Ce m-a salvat din ignoranța mea a fost o vizită făcută de către domnia sa la Sibiu, în cadrul căreia a vizitat și ULBS. M-am dus fără mari așteptări în aulă, nu ...

Săptămîna trecută m-a trezit curierul, n-am înțeles de la ce firmă, spunea că trebuie să îmi lase un pachet. Încă buimacă, m-am bucurat, credeam că a sosit comanda de pe Vivre, nenea zicea ceva de un pachet de la Mol, n-am înțeles despre ce e vorba. Am ieșit, am luat plicul și în el ce să vezi?! Un recipient roșu de plastic (despre care știam că se folosește pentru colectarea uleiului uzat, luasem deja unul, direct din benzinărie) și o scrisoare. În LIMBA MAGHIARĂ!!! Vă întreb și pe voi: care parte a numelui meu pare maghiară? Și... în România, de ce primesc scrisori în limba respectivă? Dacă stau să caut în arborele genealogic, găsesc o străbunică unguroaică dar... în afara faptului că știu să spun mulțumesc și te iubesc în maghiară, restul e o mare necunoscută. Din punctul meu de vedere, tanti Lazăr Eva îmi transmite ceva... habar n-am ce, poate îmi zice și ce să fac cu bidonul respectiv dar, dacă n-aș fi știut deja de el, mă duceam la un traducător? Mă bucur că am un bidon...

sursa foto Cred că de-a lungul anilor am văzut zeci de documentare cu și despre ”pisicile mari”, în mod special despre lei. Cu toate acestea, trebuie să îmi recunosc ignoranța, habar n-aveam pînă acum două săptămîni că există lei și în Asia, mai precis în India. Cum am aflat acum? Mama este abonată la Reader's Digest iar mica revistă are de obicei un test Trivia de cultură generală. Cîteodată știu mai multe răspunsuri, altădată nu prea dar la ultimul număr am fost complet depășită, nu știam nimic! Pentru o scurtă vreme am nutrit puțină speranță la ultima întrebare, legată de țara în care coexistă tigrul, leul și ursul. Eram ferm convinsă că așa ceva nu se este posibil și că leii mai trăiesc în sălbăticie doar în Africa. Ei bine, nu, în statul indian Gujarat, mai precis în Parcul Național Gir, trăiesc peste 500 de lei asiatici sau indieni (523 la recensămîntul din mai 2015). Cred că am fost suficient de marcată de limitele mele cît să le împărtășesc și cu voi! Cu ce vă ...

Imaginile ce ilustrează nefericit această postare sînt de ieri după-amiază, strada Turnului, de pe scările ce coboară din Piața Huet spre Orașul de Jos, locul frumos unde stăteam la Festivalul de pe Scări .  Nu neg faptul că avem o grămadă de neciopliți în jur, care aruncă gunoaiele fără discernămînt dar vreau să știu, cît de mare trebuie să fie mizeria pentru ca să fie sesizată de cei responsabili cu curățenia de pe străzi?  Situația asta nu e singulară. Comentam la un moment dat pe fb, la o postare legată de tunelurile de luminițe , că bine că ” că avem beculețe mii, pe care încă nu le-am văzut decît ziua, dar avem o mizerie de-ți vine greață în zona centrală. Marii dătători de civilizație, cică! Dacă treci prin pasajul de la Continental Forum, e o mizerie cruntă, aceeași  mizerie și în fața hotelului, cabinele telefonice cu telefoanele smulse arată dezolant, Bălcescu plină de mucuri de țigară, hîrtiuțe, fecale de cîine (nu neapărat comunitar), dar noi avem becu...

Zisese ceva la un moment dat Loredana despre ce campanie mișto are Monica Macovei dar doar azi am intrat pe pagina ei. Oricum îmi plăcea de tanti Macovei, acum și mai mult! Jos pălăria pentru ideile de acolo! Ar trebui să vadă cît mai multă lume, sigur are în spate o echipă foarte dedicată/implicată. Iar partea gen benzi desenate cu Dubi și Monica e super tare. Intrați să vedeți! M-am abținut să nu copiez pentru ilustrare o imagine de pe site.

Cred că la ediția Astra Film Festival 2011 am avut prima dată confirmarea dramelor trăite de copiii românilor plecați să lucreze în străinătate, lăsați în țară în grija bunicilor, mătușilor, a altor rude mai mult sau mai puțin îndepărtate sau chiar singuri. Vedeam atunci documentarul din 2010 al lui Ionuț Carpatorea, Singur acasă - o tragedie românească . Mai mult ca sigur sinuciderile documentate de presă sau ajunse date statistice nu sînt toate iar copiii care au ales moartea unei vieți fără unul sau amîndoi părinții sînt de fapt mai mulți. Miercuri seară mi-am luat copiii de aripioare și am fost la Teatrul Gong pentru spectacolul Căpșunile și orfanii/Erdbeerwaisen , un proiect al Teatrului Național Marin Sorescu Craiova, Teatrului de Stat Braunschweig și werkgruppe 2. Coproducția internațională este un proiect al Convenției Teatrale Europene, în cadrul ”The Art of Ageing” .  Mi s-a părut potrivit să îi expun acestei realități românești contemporane. În afară de fetița Ginei ...

Nu mă gîndeam să ajung la un eveniment de genul dar uite că s-a întîmplat! Am fost invitați de niște prieteni de-ai lui Bogdan pe dealurile de lîngă Ciugud, Alba Iulia, ziua a fost superbă, parcă nu mai speram să fie soare și cald. La drive-test erau patru modele de Mitsubishi: ASX (testat de Bogdan - a coborît cu un zîmbet mare pe față din el, dacă ne-ar fi permis bugetul, sigur plecam cu un contract în buzunar), OUTLANDER (testat de prietenul lui Bogdan), PAJERO și L200. Pentru mine erau toate niște mașini mari de diferite culori, una aș ști să o deosebesc pentru că avea platformă în spate. În fiecare mașină era cîte un pilot de curse alături de șoferii amatori, îi ajuta în punctele-cheie de pe traseu. Pentru că nu mă pricep, nu vă pot vorbi despre performanțele tehnice ale mașinilor de teren Mitsubishi. Eu vă pot spune, din postura amatorului perfect, că am fost impresionată de cum se comportau mașinile respective prin toate șanțurile, gropile și coclaurii de pe traseele stabi...

Dacă văd eu bine în fotografia din Tribuna ... "SIBIENII E CU TINE!" E, că E mai mulţi, toţi ei E! Oare le poate transmite cineva celor care le-au tipărit şi confecţionat "plimbăreţilor" pancarte, că şi "spontaneitatea" presupune aceeaşi ortografie a limbii române?

La o sută de ani de la prima zi de implicare oficială a Marii Britanii în Primul Război Mondial, cele 888.246 de victime sunt comemorate prin același număr de maci realizați din ceramică, o instalație ce va fi vernisată astăzi, a designerului Tom Piper. Rîul de flori ce pare de sînge pleacă de la una din ferestrele Turnului Londrei (sau Turnul Alb), clădire emblematică, cea mai veche construcție din orașul de pe malurile Tamisei, a cărei construcție datează din secolul al XI-lea. De-a lungul anilor Turnul a fost reședință regală, închisoare, armurărie, pentru o vreme a găzduit o menajerie, în prezent adăpostește Bijuteriile Coroanei și este renumit pentru fantomele sale . Ineditul memorial va continua să evolueze în lunile următoare, ultimul dintre maci va fi ”plantat” simbolic în 11 noiembrie 2014, puteți afla mai multe  aici . Dacă aveți drum în Londra cred că va fi impresionant de văzut, eu sigur aș dori să reușesc să ajung acolo. sursa foto sursa foto Un alt meme...

Atunci cînd scrii și articolul este publicat în ziarul online, în concluzie vizibil pentru toată lumea: ”Atât la sosirea Loredanei Gligor cât şi la venirea Ioanei Vonica jurnaliştii am încercat, civilizat, să ia câteva imagini cu acestea coborând din maşini.”,  cum te poți jeli, un paragraf mai jos, că ” jurnaliştii fiind de asemenea acuzaţi că ”nu ştiu nici să scrie cu litere de tipar ”??? Oare de ce îmi este tot mai rușine să spun că am absolvit Facultatea de Jurnalistică? Și că am și profesat? Oricît ar fi de greu de crezut pentru o parte dintre cei care semnează astăzi prin ziarele online sau tipărite, sau care apar ”pe sticlă”, un reportofon sau un microfon în mînă, o cameră video, nu te transformă automat în JURNALIST sau în mînuitor abil al cuvîntului, ești doar atît... un om cu un microfon în mînă, ce își închipuie că este deasupra celorlalți oameni din jur. Și totul în numele ”dreptului la informare” a publicului. Informare cu ce? Cu scene de prost gust?

Primul lucru vizitat la Roma în săptămîna petrecută acolo cu copiii a fost Grădina Zoologică. Mă gîndeam eu cum că ar fi un lucru interesant pentru ei, eu nu mai inclusesem un astfel de obiectiv pe lista celor de văzut în excursiile mele prin Roma sau prin alte capitale europene. Să vă spun drept, e foarte posibil ca eu să mă fi bucurat de vizita asta mai mult decît ei, cel puţin mai mult decît Radu căruia, la cei 13 ani ai săi, vizita la Zoo i s-a părut "puţin mai plictisitoare ca o vizită la o bibliotecă". Îl bănuiesc şi de bravadă dar asta e, de ţinut minte pentru proxima ocazie! Deşi am oroare de animalele ţinute în cuşti sau la circ, am apreciat faptul că puteam să le văd de aproape, în ţarcurile mari, interacţionînd unele cu celelalte. N-am înţeles de ce erau ţinuţi separaţi hipopotamii pitici dar am găsit interesant cum "se sărutau" prin gardul de lemn. Mi-au plăcut mulţimea de păuni ce umblau liberi pe alei, flamingo roz în lumina dimineţii, broscuţele...

Nu am apucat să vă spun că am primit un cadou din partea celor de la Julius Meinl pentru că le-am şi v-am arătat cum am plătit cafeaua cu poezie . Vineri a sosit micul colet cu două căni personalizate, numai bune pentru cafeaua cu lapte de dimineaţă, pentru iubilubi şi pentru mine. Nefiind un consumator recent al respectivei cafele, am putut să asortez cănile cu cutia mai veche (recunosc că păstrez în ea zahărul brun, cafeaua este în altă cutie de metal). Oricum, mi se pare că arată foarte bine, mai ales Maurul Meinl (creat de designerul Joseph Binder), despre care datele istorice spun că a devenit imaginea mărcii de cafea în 1924 iar apoi a întregii companii.

Am aflat astăzi următoarea anecdotă, atribuită lui Georges Pompidou , prim ministru al Franței în vremea lui de Gaulle și mi s-a părut indicat să o scriu aici pînă nu o uit (lucru iminent, cunoscîndu-mă). Se pare că nenea vorbea despre metodele prin care te-ai putea distruge și acestea ar fi 3: 1. Femeile 2. Jocurile de noroc 3. Specialiștii Și, în completare, cîte ceva pentru a descrie cele 3 metode: 1. Cea mai plăcută 2. Cea mai rapidă 3. Cea mai sigură! Dixit

Mă bucur pe de mai multe părți de temperatura ridicată pe care o avem la jumătatea lui noiembrie: căldură în plus (subsemnata urăște frigul), consum de gaze în minus, mușcate în alte balcoane și grădini (eu m-am grăbit să le bag în casă de la înghețul din septembrie - sau octombrie?), floricele pe cîmpii la mine în grădină. Nu îmi amintesc vreun alt an din istoria recentă în care să fi avut regina nopții și gălbenele înflorite pe timpul ăsta. Violete și primule am mai avut în două ture, e drept că nu în noiembrie.  A se înțelege că mă bucur nespus cînd ies seara afară din bucătărie și pot să simt încă parfumul florilor albe dar: nu mă bucur că hortensiile și liliacul meu au muguri de primăvară, că ăștia vor îngheța mai mult ca sigur iar anul viitor voi avea flori puține sau deloc. Și, nu mi se pare normal ce se întîmplă, anotimpurile astea date peste cap nu prevestesc nimic bun. Nu știu dacă mai avem timp să oprim caruselul ăsta al încălzirii globale și al tuturor catastrofel...

Ieri, la Lidl, direct de la serviciu, grăbită să ajung la o programare, cumpărături minore. Ajung la casă, șoc și groază, 4 cozi mari și late, gen ”sesfîrșeștelumeaeumaivreausăcumpărceva”. Trag aer în piept, aleg una, stau cuminte cu produsele în brațe, regret că nu am luat o cutie goală, mi-ar fi fost mult mai comod.  În timp ce stăteam și așteptam să mi se lungească mîinile mă uitam în stînga-în dreapta, la coparticipanții la ”trafic”. De la vreo trei clienți în spatele meu se desprinde o ”doamnă”, blondă, îmbrăcată în negru, casual-sport, genul cu bani și pretenții. O văd că se duce spre coada din dreapta, acolo era un spațiu lăsat, normal, să mai poți trece cu căruciorul dacă aveai treabă la un alt raft. Era vizibil că după spațiul ăla mai erau oameni la coadă, prima din linie o tanti din națiunea înlocuitoare, cu spatele, povestea cu copilul din cărucior. Avusese bunul simț să lase loc de trecere. Ei bine, tanti ”sîntodoamnă” nu l-a avut! Și-a pus pur și simplu căruciorul ...

Îmi propusesem de ani de zile să particip la Războiul Dozelor . Am avut o lungă perioadă banner-ul lor pe blog. L-am scos pentru că nu am ajuns să strîng atîtea doze cît să mi se pară că fac diferența. În ultima vreme am reușit, noroc cu ajutorul prietenilor! Pe lîngă faptul că am avut materie primă pentru  tabloul Ursus Love , astăzi am fost cu al doilea sac de doze la reciclat, nu știu cîte erau în precedentul iar iubilubi n-a luat banii pe ele ca să facem comparația cu ce am încasat eu azi. Mai exact 2 lei!!! 1 leu pe kg. Dacă informația din dreapta este adevărată, cele 138 de doze reciclate de mine înseamnă că pot fie să mă uit 414 ore la televizor fără remușcări, raportat la media mea zilnică de uitat la televizor asta ar putea însemna un an de zile, fie să folosesc un bec de 100 W (n-am niciunul din ăsta prin casă) timp de 138 de zile. Nu e rău! Paranteză rotundă: am dus și 37 kg de hîrtie la reciclat astăzi, la aceeași firmă, că n-am încredere în colectarea selectivă...