My life

Aparent este foarte simplu. E suficient să nimerești profesorul nepotrivit și se ocupă el de restul. Radu a intrat la Lazăr cu nota 10 la examenul la matematică. Mai puțin la română și mai puțin media celor 4 ani de gimnaziu. A se nota că, la nota asta nu a contribuit profesorul pe care l-a avut la clasă, ci fosta mea profesoară de matematică din gimnaziu, care l-a meditat începând cu vacanța dintre clasele a VI-a și a VII-a. O zână bună a matematicii, dacă e să mă întrebați pe mine. Datorită ei, din clasa a VI-a, când a început să ne predea și am făcut și meditații cu dânsa, vreo trei luni, pentru a recupera, mi-a plăcut foarte mult matematica, făceam problemele din ”urâtele” culegeri Petrică și Ghibu din proprie inițiativă și cu cea mai mare plăcere. Am intrat printre primii (tot la Lazăr) fără meditații. Am lăsat Lazărul și m-am transferat la Goga ghiciți de ce? Pentru că, nu am înțeles nimic, nimicuț din matematica predată acolo în clasa a IX-a, profesorul era genul geniu pustiu,

Au fost acum mai bine de o săptămână, am vizionat trei comedii, vă recomand însă și un al patrulea film, văzut mai demult. Am ales doar comedii pentru că mi-am însușit filozofia de viață foarte înțeleaptă a Carmencitei, care spune că avem destul de multă dramă în viețile noastre pentru a o mai căuta și în filme. La primul, m-a atras traducerea în limba română, suna așa: ”Puțin, mult, orbește” , semăna cu ”Eat, Pray, Love”, acela nu mi-a plăcut, l-am găsit destul de tâmpițel, în ciuda faptului că îi avea pe Julia Roberts și pe Javier Bardem în distribuție și de ei îmi place. Vă recomand comedia franceză, cu protagoniști ce se îndrăgostesc vorbind unul cu celălalt printr-un perete. Asta după ce nenea Clovis (în film ”Acela”) încearcă să o sperie pe tanti Aceea să plece din spațiul proaspăt închiriat cu ceva voci misterioase și un tablou care se mișcă, plus o grămadă de șicane zgomotoase reciproce, vedeți voi! Și Ziua J mi-a plăcut, un film ușor (nu atât de ușor ca cele america

O parte din mine știe că ar trebui să mă bucure summitul din mai. Că de, vizibilitate, turism, oportunități, mai bine pentru oraș, pentru cetățenii lui, blabla... Că lumea o să ne vadă, o să ne știe cât suntem de minunați și ardeleni și ce frumos e la Sibiu! A nu se înțelege că nu îmi place orașul meu, așa cum e el. Dar... nu cred că e pregătit și, cu siguranță oamenii lui nu sunt pregătiți pentru așa ceva. Peste tot se cască rănile nepăsării, ale cantonării în ”merge și așa”, ale proastei creșteri. Degeaba spoim niște fațade, plantăm niște copaci și niște floricele, vopsim marcajele stradale cu ceva mai puternic decât acuarela și spunem că suntem mai europeni, mai frumoși, mai înalți decât eram până acum o lună. Imaginile din postarea aceasta sunt de acum două săptămâni, dintr-o sâmbătă însorită când am ajuns în centru jumătate cu Tursib-ul, jumătate pe jos... să mă bucur de orașul meu. Jumătatea motorizată se datorează faptului că nu mă bucură foarte tare să fiu pieton pe Al

Probabil ați remarcat că de regulă sâmbetele mele sunt ocupate cu activități fizice. Cum fanteziile mele în domeniu sunt nenumărate și unele dintre ele îmi depășesc capacitățile proprii, îmi implic în ele și copiii, pentru moment, chestiile grele nu o afectează și pe Maia, chit că ea m-ar ajuta la tot ce se există. Sâmbătă eram singură cu Radu și m-a apucat grădinăritul. Șantierul de pe stradă a dus la asfaltarea drumului și a trotuarelor dar și la crearea unor zone posibil verzi. La momentul actual niște parcele argilos-bolovănos-deșertice. Constructorii au dus de aici pământul fertil, îngrășat ani de zile de către vecinii mei cei ”eco”, ce își pompau regulat conținutul foselor septice în șanțul din fața casei. În locul lui au adus ce se vede în imaginile de mai jos, asta după ce am încercat o primă cosmetizare în toamnă, adică am adunat câteva găleți de pietre cu copiii, i-am pus să aducă câteva roabe cu pământ din grădină, schimbarea este invizibilă. Astă toamnă am semănat cic