My life

Nu am apucat să vă povestesc despre un moment de emoție extremă trăit în urmă cu aproape o lună. Unul dintre acele lucruri pe care nu crezi că le vei mai trăi în această viață.  Compania la care lucrez a ales să se implice în salvarea unuia dintre copiii care apelează în fiecare an la Fundația Polisano pentru a fi incluși în programul ”Inimi sănătoase pentru copii!” Dacă nu știți despre el, este programul datorită căruia zeci de copii și adolescenți ce suferă de o malformație cardiacă gravă au primit o nouă șansă la viață. Sprijinul financiar din donații și sponsorizări este extrem de important pentru susținerea acestui program. Ca reprezentant al companiei am putut să intru și să asist pentru puțină vreme la una dintre intervențiile chirurgicale. Ce am scris mai sus este ciorna salvată în 26 februarie, de atunci nu am fost în stare să finalizez această postare sau să mai scriu pe blog. Chiar neîmpărtășită aici, pot spune că această experiență m-a emoționat și m-a marcat p...

Ieri am cerut ajutorul prietenilor pe fațăcarte. I-am rugat să îmi spună cu ce seamănă pata maro de pe piatra din imaginea din stânga. Convinsă fiind că majoritatea va vedea același lucru ca și mine, mai exact o inimă! Asimetrică, e drept, nu inima aceea perfect rotunjită și simetrică cu care asociem de obicei imaginea cordului.  Pietricica aceasta am găsit-o vara aceasta pe plajă, în Glyfada, m-am bucurat că aș putea să mi-o atârn la gât, să-mi aducă aminte de mare și de nisipul fierbinte. Toate bune și frumoase, mai puțin aspectul cu găuritul pietrei, așa ceva n-am făcut niciodată, nici nu am scule specializate. Ce fac eu în cazul acesta? Sun un prieten, cel mai vechi și bun prieten al meu, tare priceput în ce înseamnă tot felul de tehnici cu lemn, cu metal, nici el n-a mai găurit pietre dar măcar avea cu ce. Plus că este, cu siguranță, mult mai îndemânatic decât mine. Zic să îi trimit și poză cu pietricica de care eram foarte mândră, ”că uite ce inimioară frumoas...

Atunci când am început să scriu pe blog erau populare lepșele, erau și amuzante, era mai multă interacțiune între bloggeri, se lăsau comentarii, te bucurai când cineva te băga în seamă și te nominaliza să preiei o leapșă . Aceasta fiind un fel de set de întrebări gen oracol sau provocarea de a posta ceva (la un moment dat am făcut public conținutul poșetei mele ). Acum acțiunea s-a mutat mai mult pe rețelele de socializare, nu mai sunt așa populare blogurile despre nimic. M-am bucurat săptămâna trecută să văd o leapșă la Ioana, cu treizeci și cinci de lucruri pe care (poate) nu le știam despre ea . Pentru că treizeci și cinci de lucruri mi se par cam multe, trișez cu primele unsprezece și le copiez dintr-o leapșă mai veche, fiind de acum șapte ani mizez pe faptul că e ca și când sunt noi, plus că nu m-am schimbat: 1. îmi place primăvara. 2. sufăr de o claustrofobie mai mult sau mai puțin controlabilă. 3. iubesc cerul și norii și nu m-aș sătura să le fotografiez. 4. dacă ...

N-aș putea spune acum ce căutam printre postările mai vechi atunci când mi-a trecut prin minte să o caut pe prima și am avut surpriza să constat că prima mea postare pe blog a fost în ziua în care s-a născut Maia, dar acum 10 ani. Și, pentru că îmi plac numerele rotunde, cred că se cuvine să marchez cumva această zi. Am început să scriu pe o platformă de blogging yahoo. Era super accesibilă, aveam o jucărie nouă. La scurt timp, mi s-a părut mai ofertantă platforma blogspot, chit că inițial aveam impresia că îmi voi prinde urechile, m-a mai ajutat și  Călin  cu sfaturi, am rămas aici. N-am reușit să import conținutul de pe vechiul blog decât lipindu-l în postări noi, cărora le-am trecut în antet data publicării inițiale. Așa știu că  prima postare  a fost din 12 noiembrie 2008. Îmi permit să o adaug așa cum am scris-o, în caz că nu dați click pe link-uri: ”Entry for November 12, 2008 Unu Ar fi a nu știu cîta oară pînă acum dar prima dată în, să spunem, viaț...

Deși am oareșce idee despre ce este drăcovenia respectivă, mă întreb totuși cine/ce/a cui/cum e? Și dacă mamele lor știe?

Iar am dispărut cu săptămânile, când începusem să scriu mai des pe blog. Oarecum motivat, au fost 10 zile de FITS, zile în care am scris zilnic pentru Ora de Sibiu (ce anume, găsiți aici ). N-am reușit să scriu despre tot, în parte datorită lipsei de timp, în parte datorită faptului că aș fi scris prea personal pentru un ziar, fie el și online. La un moment dat, am scris o postare pentru o campanie Blogal Initiative, FITS era la a douăzecea ediție, am inclus și fotografii ale unor articole vechi scrise în perioada de voluntariat, poate am să repet o parte dintre lucrurile scrise acolo . Vorbeam despre oamenii deosebiți pe care i-am cunoscut la Festival, despre energia lor și experiențele revelatoare pentru mine. Unii dintre ei mi-au marcat cumva existența în moduri la care nici nu s-au gândit. Sârboaicele de la Dah Teatar erau aproape nelipsite în primii ani de Festival, m-au impresionat de fiecare dată cu spectacolele lor, am ajuns să povestim, să petrecem mai mult timp împreună ...

Pe cît posibil am încercat în fiecare an să găsesc o destinaţie pentru cei 2% din impozitul anual. Cel mai des am direcţionat banii către SMURD şi apoi către asociaţia Baby Care. Cu alte cuvinte, mi s-a părut indicat să contribui la salvarea noastră şi apoi a copiilor noştri. Anul acesta am găsit o altă cauză poate la fel de importantă: salvarea patrimoniului cultural naţional. Poate pare o lozincă dar, sunt convinsă că, mai ales în lumea în care trăim astăzi, nu ne putem salva fără cultură şi educaţie, fără păstrarea unei identităţi naţionale de care să fim mîndri. Am ajuns pe site-ul Fundaţiei Pro Patrimonio din simplă întîmplare. Citeam pe Designist un articol despre localuri din Bucureşti cu o amenajare deosebită . Acolo era un link către alt articol în care se vorbea despre meşteşuguri româneşti reinterpretate şi obiecte vechi aduse în contemporan. Erau prezentate inclusiv obiecte din seria Honest Goods , realizată de o echipă de designeri pentru Fundația Pro Patrimonio ș...

V-am povestit săptămîna trecută cum am început operațiunea sortat și aruncat, din păcate nu respectînd indicațiile lui Marie Kondo, cu ordinea clară a lucrurilor, ci așa, mai pompieristic, cu ce se nimerește atunci. La mine s-a nimerit weekend-ul ăsta să fac o expediție în pod, am aruncat un sac și jumătate de pantofi (90% ai mamei mele, am ales să păstrez cîteva perechi, unele nepurtate, din colecțiile vechi Guban). Lîngă ei am găsit două cutii cu diverse, mare parte hîrtii. Într-una dintre ele erau lucrurile rămase de la fratele meu. Știu că i-am golit sertarele mobilei în cutia aceea și nu am avut inima pînă acum nici să mă uit ce este în ea și nici să arunc ceva de acolo. Acum am decis că nu îi cinstesc memoria păstrînd trei penare uzate sau niște publicații fără valoare. I-am păstrat desenele, niște jucării, caiete. Greu oricum. În cealaltă cutie erau diverse hîrtii vechi de-ale mele. Printre ele, o foaie A4 dactilografiată cu programul TV al primei duminici a anului 2000. Scr...

Nu există o poveste foarte lungă să însoțească fotografiile din această postare. Știți deja că mă fascinează insectele, păsările, florile din grădina mea. El e Marcus (așa l-a botezat Arin), păianjenul ce și-a țesut o ditamai pînza lîngă ușa de la bucătărie. Zilele trecute ieșisem să îl fotografiez, tot amînasem momentul ăsta. La începutul ședinței foto stătea aparent liniștit dar evident pregătit să atace la cel mai mic semn. Care a venit exact cînd îl fotografiam, sub forma unei muște. Nefericită musca, eu, destul de fericită că e una în minus care să încerce să intre în casă. L-am privit cum o împachetează, declanșînd imediat ce aveam o imagine cît de cît clară. Din păcate acumulatorii lui Pixie au decis chiar atunci că le-a ajuns așa că nu vă pot oferi filmul întreg, cu musca gen Frodo și apoi cu ce rămăsese din ea, o mică bucățică sub chelicerele flămînde. Marcus e tot acolo, nu m-am mai nimerit cu el în acțiune și încă nu m-am îndurat să îl alung din zonă.

Nu era nici acoperiș de tablă, nici fierbinte, cu toate acestea, asociez imaginea pisicii pe acoperiș cu titlul piesei de teatru (Cat on a Hot Tin Roof), de fapt, mai mult cu filmul, nu am văzut interpretat pe scenă textul lui Tennessee Williams. La ora la care am făcut fotografiile erau vreo trei pisici pe acoperișurile din raza mea vizuală dar doar asta se profila așa, enigmatic și melancolic pe cerul Sibiului, stăpînă de drept!

Mi-a apărut brusc în raza vizuală, clătinîndu-se. Pantaloni bej, bluză roz tricotată, o vestă roșie. Deabia se ținea pe picioare și se lovea de zid ca un fluture de noapte de becul felinarului. M-am dus la ea, i-am spus Bună seara! Vă simțiți bine, doamnă?! M-a privit cu neîncredere, mi-a spus că da. A întrebat cu un soi de răutate în priviri ce vreau de la ea. I-am spus că nimic, voiam să văd doar dacă nu îi este rău, dacă are nevoie de un doctor, i-am spus că nu am telefonul la mine dar pot încerca să caut unul, să sun. Mi-a spus, clătinîndu-se și sprijinindu-se de zid, că nu are nevoie, e bine. În timp ce mă îndepărtam am auzit un Mulțumesc! Am continuat să o privesc cu coada ochiului în timp ce așteptam autobuzul. Stătea între doi bărbați, unul dintre ei se uita și el la ea contrariat dar nu a întrebat-o nimic. I-a sosit autobuzul, 1, s-a dezlipit de zid și s-a îndreptat către el pe două cărări. Cînd a trecut pe lîngă mine mi-a zîmbit cu toată fața, mi-a mulțumit și mi-a luat mîi...

Cu siguranță cei mai mulți dintre voi sînteți utilizatori fațăcarte. Cu siguranță v-a apărut astăzi un filmuleț cu voi și prietenii voștri, invitați fiind să îl postați pentru a celebra Ziua Prietenilor. Mai sînteți atenționați și că astăzi fațăcarte împlinește 12 ani de existență și de aici filmul aniversar. Eu nu înțeleg de ce să asociez ideea de prietenie unui site, oricît ar fi el de util în relaționare. Prietenii mei adevărați sînt acolo pentru mine, chiar dacă la mii de kilometri distanță unii dintre ei și am fi rămas la fel de prieteni cu sau fără rețele de socializare. Sinceră să fiu, chiar mi-e dor de scrisorile pe hîrtie schimbate de-a lungul anilor. Sînt convinsă că mă iubesc și că ei știu că îi iubesc în fiecare zi din an și nu doar cu ocazia unui eveniment artificial creat. Și dacă vreți insistent o zi universală a prieteniei, puteți sărbători pe data de 30 iulie, zi agreată de către ONU ca Zi Internațională a Prieteniei, fără legătură cu promovarea niciunei rețele o...

N-ai zice văzînd cum schimb canalele în pauzele publicitare dar chiar îmi plac reclamele. Cele inteligente, originale, amuzante sau nu! Încă din primii ani, mi s-a părut o idee genială Noaptea Devoratorilor de Publicitate . Pentru că aduna reclamele ”altfel”, le organiza pe teme, îmi oferea doze concentrate din exact genul de publicitate care îmi place. Cred că ”ultima Noapte” din Sibiu la care am mers a fost prin 2010. De atunci am rămas cu o serie de reclame foarte bine ancorate, cele Audi versus Schnauzer.  În 2012 mergeam la ceva similar, la scară redusă, Creative Combo , nu știu ce s-a ales din proiectul respectiv. Mă bucur că se organizează din nou NDC, că a ajuns la a 19-a ediție, în 7 noiembrie, orele 20:00, la Sala Polivalentă din București. Am aflat despre ea din provocarea celor de la Blogal Initiative . Ca să răspund întru totul ”caietului de sarcini”, reclama mea preferată la ora asta este... Deși tema de anul acesta este ”Curățenie Generală”, cred că se încad...

Nu mi-am schimbat profilul blogului, nu îl transform într-unul foto dar cîteodată simt nevoia de a împărtăși cu voi unele imagini. Parcă nu m-am îndurat să fac un colaj din cele de mai jos așa cum am făcut în alte dăți. Mi se pare că fiecare dintre ele are farmecul ei. Îmi place amestecul culorilor și faptul că mai găsesc prospețime în grădină, într-un boboc de trandafir, în roșiile cherry care încă se mai coc, în florile de begonie, gura-leului sau crăițe, în ultimele bobițe de zmeură, pe care le-am mîncat imediat după ce am făcut fotografiile. Toamna mea arată așa, a voastră cum e?