Despre concertele aseptice

Nu cred că a existat vreo perioadă în viața mea în care să am inhibiții. Am fost genul acela de copil căruia îi turuie gura și care folosește drumul cu trenul de la Sibiu la București pentru un mini-show personal cu ce mai știe să cânte/recite etc.

Puțin mai mare, aveam alte recitaluri, împreună cu verișoara mea, evoluam pe terasa de ciment din curtea bunicilor cântând de mama focului la capetele de plastic ale corzii. 

Mi-a plăcut să cânt, să dansez și să ascult muzică de când mă știu. Găseam încurajare la tatăl meu, modelul meu în toate, până și în trăitul muzicii și dansatul pe indiferent ce gen muzical astfel încât nicio mișcare, indiferent cât de fantezistă ar fi, să nu iasă din ritmul sau ritmurile melodiei. Foarte greu rezist pe un scaun atunci când ascult melodii care să îmi placă.

Pe cei de la Proconsul i-am apreciat încă de la începuturile lor muzicale, în 1999. Deși nu urmăream constant matinalurile ProTv, am nimerit unul în care au fost invitați să cânte una dintre primele lor piese, ”De la ruși”. M-au cucerit de atunci și i-am urmărit o vreme constant, sunt unii dintre puținii artiști de la noi cărora le-am cumpărat albumele, pe măsura apariției lor, primul lor album, ”Tatuaj”, îl am pe casetă audio, alte vremuri!

Atunci când au venit în Sibiu, i-am văzut în niște concerte de-a dreptul incendiare, în Music Pub, Atrium sau sub Casa de Cultură a Sindicatelor, nu mai știu cum se numea locul. Bineînțeles că am dansat și cântat aproape non-stop, alături de cei din jurul meu.

Cumva filmul s-a rupt după ”Balade pentru tine”, am avut alte priorități, nu le-am mai urmărit evoluția, ultima oară când i-am văzut cântând live a fost în 2013, au fost unii dintre invitații lui Radu Nechifor la ”Povestea Naiului”. Au cântat două piese atunci, ”Cerul” și ”Zbor”, am rămas dezamăgită pentru că Bodo nu mai avea voce, nu știu în rest dar în seara aceea mi s-a părut foarte departe de ce știam.

Eram în Grecia când am văzut că vor cânta în Piano, pe terasă, un concert aniversar, 20 de ani ai trupei. Urma să mă întorc la fix pentru a putea participa, o prietenă din Sibiu a cumpărat biletele, problemă rezolvată.

Vine ziua concertului, mă înființez regulamentar, prietena mea nu, accept că sunt singură la concert, se ocupă toate mesele, încep să cânte... și să apară celularele. Nu m-am ridicat în picioare de la început să dansez, începuseră cu o piesă de pe ultimul album, mai lentă, o știam pentru că mă informasem și ascultasem în ziua aceea câteva dintre piesele mai noi. Nu conta că parcă nu mai avea vocea de demult, oricum era mai bine ca în Piața Mare la concertul de acum șase ani. Am dansat și am cântat toate piesele pe care le știam și pe care nu le știam. Singură în cea mai mare parte a timpului.

Ce făcea marea parte a publicului? Stătea cuminte pe scaune, cu telefonul mobil în mână și filma. Timide încercările de a participa altfel la ce se întâmplă. Totul foarte aseptic, cuminte cumințel. Solistul făcea încercări de a anima publicul, cerându-le chiar celor care filmau să cânte refrenul ”în schimbul filmării”. Mi se pare extrem de trist fenomenul acesta, al trăitului evenimentelor din spatele unui telefon. După care, lauda pe rețelele de socializare cu cât a fost de distractiv. Personal, încerc să mă cenzurez cât de mult pot. Nu înțeleg nici cum poți să stai pe scaun la un concert rock pe o terasă, știu că m-am mai întrebat asta la un concert de-al Teodorei cu The Dreamcatchers, în The Woolf. Ea cânta super minunat, piesele erau alese una și una (cover-uri), majoritatea publicului pe scaune, cuminte ca la un concert simfonic...

Recunosc că am făcut și eu două fotografii (proaste, dar îmi trebuia o ilustrație foto pentru că mă gândeam să scriu), am și o înregistrare audio ”altfel”, eram oarecum șocată să ascult Proconsul interpretând o variantă rock cu ceva ”Constantine, Constantine” și cu o ”Mărioară” în text. Nu înțeleg de ce au ales să includă între piesele cântate așa ceva plus un tribut cu părți dintr-un artist neidentificat de către mine, Laura Stoica și Holograf (a fost util totuși, pe timpul lui am fost la toaletă, căci altfel nu mă înduram să plec) iar bisul a fost cu șlagărul local ”Ană, zorile se varsă...”

Mi-ar fi plăcut mai multe piese (au cântat aproape o oră și jumătate) din repertoriul lor, în special dintre cele vechi, cred că primul album, Tatuaj, este cel care îmi place cel mai mult. Și nici nu are nevoie de ”toată vocea” pentru o parte dintre piesele de acolo: