My life

Cadru general: aceasta este zona din dreptul grădiniței la care este înscrisă Maia, pe timp de vară, că așa știa google maps. Pe timp de iarnă, nu am făcut poze dar trebuie să mă credeți pe cuvânt. Strada respectivă nu cred că apare pe nici una dintre hărțile Primăriei, nu se există. De ce spun asta? Pentru că, în nici una dintre săptămânile cu zăpadă la greu n-a văzut nici picior de urmă de abur de dezăpezire. Nimic, nimicuț, s-a topit de la mama natură și de la roțile coparticipanților la trafic. Aceasta însemnând că, de multe ori, se circula doar pe un singur rând de urme și parcam mașina undeva în mijlocul drumului pentru a nu rămâne blocată în mormanele de zăpadă de pe margini sau, după caz, de zăpadă și gheață. De ce toată introducerea aceasta? Pentru a constata că, deși strada respectivă nu apare pe hărțile Primăriei, ea apare în strategia Poliției rutiere de a educa/amenda cetățenii. După cum se poate observa, se există două treceri de pietoni acolo, între ele fiind o...

V-am povestit săptămîna trecută cum am început operațiunea sortat și aruncat, din păcate nu respectînd indicațiile lui Marie Kondo, cu ordinea clară a lucrurilor, ci așa, mai pompieristic, cu ce se nimerește atunci. La mine s-a nimerit weekend-ul ăsta să fac o expediție în pod, am aruncat un sac și jumătate de pantofi (90% ai mamei mele, am ales să păstrez cîteva perechi, unele nepurtate, din colecțiile vechi Guban). Lîngă ei am găsit două cutii cu diverse, mare parte hîrtii. Într-una dintre ele erau lucrurile rămase de la fratele meu. Știu că i-am golit sertarele mobilei în cutia aceea și nu am avut inima pînă acum nici să mă uit ce este în ea și nici să arunc ceva de acolo. Acum am decis că nu îi cinstesc memoria păstrînd trei penare uzate sau niște publicații fără valoare. I-am păstrat desenele, niște jucării, caiete. Greu oricum. În cealaltă cutie erau diverse hîrtii vechi de-ale mele. Printre ele, o foaie A4 dactilografiată cu programul TV al primei duminici a anului 2000. Scr...

Ieri căutam altceva pe hard-disk-ul extern și am dat peste fotografia asta. Nu știu dacă v-am mai arătat-o, e veche, din iunie 2013. Plus că e încadrată în fugă, la fel și declanșarea, mi-era cumva jenă cu aparatul îndreptat direct către tanti. A fost ceva spontan, nu-mi venea nici să ratez scena. Din cauza asta nici nu este clară fotografia. Dar... doar mie mi se pare că spune o întreagă poveste? Nu neapărat fericită?

De obicei nu sînt așa brutală, nici măcar în exprimare, dar azi exact asta i-aș fi făcut celui sau celor care s-au înfipt în soneria mea de parcă de asta ar fi depins existența lor viitoare. Maia e bolnăvioară, ne "bucurăm" de efectele mersului în colectivitate. Am luat-o ieri cu febră de la creșă, legumă. Nu dormise aproape deloc cu o noapte înainte, cu plînsete, agitație, strigăte de Mami vine!, a făcut asta și săptămîna trecută, am pus-o pe seama impactului emoțional al schimbării din viața noastră. De fapt erau semnele că ceva o afecta fizic. Nici azi-noapte n-a dormit nemaipomenit, acum ațipise în țarc.  Și vine ăsta și sună ca disperatul! Eu, în bucătărie, încercam să gestionez vasele murdare. Ies în curte și întreb cine e? Ăsta cu voce mieroasă... Haideți! Mai întreb o dată, el la fel! Haideți să ce? Uite aici să reparăm țiglele astea! Îi zic că nu am nevoie, ăsta insistă că Haideți că sînt aici cu scara! Îi arunc un Puteți să fiți și cu excavatorul că nu mă intere...

N-am plănuit ca prima postare din an să fie mai mult o foto-postare dar asta a ieșit! Pentru că atunci cînd măturam zăpada din curte mi s-a părut că arată minunat fulgii atîrnați de felinar și de jgheaburile terasei, am fugit după Pixie. În timp ce fotografiam am auzit ciripitul binecunoscut și vesel al pițigoilor și chiar am reușit să îl surprind pe unul dintre ei, în ciuda distanței. Mă binedispun automat cînd îi văd. Chiar și zăpada asta multă mă binedispune, îmi aduce aminte de iernile copilăriei, ce mă supără puțin este durerea de spate după ce o mătur! Plus că am sentimentul acela de meșterManoleajunslamătură, e la loc pînă ajung eu din terasă la poartă! Pe stradă încă nici n-am ieșit... A fost haios cînd încercam să fac fotografiile astea de aproape, m-am sprijinit de una dintre țevile ce susțin terasa, cînd am terminat, căciula cu urechi a rămas puțin în urmă, se lipise de țeavă. Și, pentru că nu am rezoluții personale majore pentru Noul An (mai puțin anga...

Cred că am mai pomenit aici revista Reader's Digest, la care este abonată mama și pe care o citesc aproape cap-coadă. În numărul de luna aceasta era un articol, "Bunătatea unui străin", ce reunea scurte povești trimise de către cititori, prima dintre acestea m-a emoționat în mod deosebit. Pe considerente de drepturi de autor, o să vă spun pe scurt despre ce era vorba. Un domn o ajută pe o tanti la casa unui supermarket cu suma de bani care îi lipsea pentru cumpărături, spunîndu-i că mama sa este în spital, bolnavă de cancer, că i-a spus să nu mai irosească banii pe flori pentru salonul spitalului, mai bine să facă altceva cu suma respectivă. Așa că, micul ajutor financiar din magazin reprezintă "flori pentru mama mea". Mi s-a părut foarte frumos. În mintea mea, cînd am citit-o, povestea îmi evoca o alta, personală, tristă, și care implica tot un străin. Atunci cînd tata a murit, în Vinerea Mare (de cancer), preotul din cartier ne-a spus că nu poate oficia ...

Vinerea Mare 2016, orele 17, aproximativ. Eu, în cartierul Ștrand, să vizitez o prietenă. Afară, luminat ca ziua. A, chiar era ziuă! Becurile din rețeaua de iluminat stradal toate aprinse că, de ce nu?! Or fi înțeles greșit treaba aia cu "Veniți de luați lumină!", că nici ziua nu era cea potrivită. Scot telefonul, fac poze, nu apuc să vă spun și vouă. De ce acum? Păi uite așa, că de două nopți stau în beznă, fără becuri aprinse pe stradă, ascultînd diluviul și tresărind la orice zgomot care pare altceva, că de, am rămas cu un neuron agitat după vizita hoților! Și mă întreb... dacă poți ilumina un cartier întreg, ziua, strada mea de ce nu merită un tratament similar, noaptea?!

Din ciclul țara arde și babele visează muzee... chiar mi-ar plăcea un muzeu al industriei în halele Independența. Treceam acum trei zile pe acolo, împingînd la cărucior, l-am văzut pe posesorul bicicletei și al sticlei de lapte, aduna iarbă sau urzici din iarbă, mi-a fost jenă să privesc insistent. Combinația de cenușiu, albastru, verde mi s-a părut atît de frumoasă în aerul clar de după ploaie încît nu m-am putut abține să fac o fotografie pe furiș și grăbit cu mobilul, sînt surprinsă că totuși a ieșit cumva.

Mi-a apărut brusc în raza vizuală, clătinîndu-se. Pantaloni bej, bluză roz tricotată, o vestă roșie. Deabia se ținea pe picioare și se lovea de zid ca un fluture de noapte de becul felinarului. M-am dus la ea, i-am spus Bună seara! Vă simțiți bine, doamnă?! M-a privit cu neîncredere, mi-a spus că da. A întrebat cu un soi de răutate în priviri ce vreau de la ea. I-am spus că nimic, voiam să văd doar dacă nu îi este rău, dacă are nevoie de un doctor, i-am spus că nu am telefonul la mine dar pot încerca să caut unul, să sun. Mi-a spus, clătinîndu-se și sprijinindu-se de zid, că nu are nevoie, e bine. În timp ce mă îndepărtam am auzit un Mulțumesc! Am continuat să o privesc cu coada ochiului în timp ce așteptam autobuzul. Stătea între doi bărbați, unul dintre ei se uita și el la ea contrariat dar nu a întrebat-o nimic. I-a sosit autobuzul, 1, s-a dezlipit de zid și s-a îndreptat către el pe două cărări. Cînd a trecut pe lîngă mine mi-a zîmbit cu toată fața, mi-a mulțumit și mi-a luat mîi...

Prietenii și cunoscuții mei ar putea confirma că am o grijă obsesivă de a nu avea datorii, dau restul pînă la ultimul bănuț, nu-mi place să împrumut bani, dacă totuși o fac, am grijă să îi restitui rapid.  Angajații Metro au fost siderați cu ani de zile în urmă, cînd ne-am întors, după ce am trecut de case și de controlul existent atunci, să ne încaseze și două pungi de mazăre congelată, uitate în partea de jos a căruciorului. A fost ceva de genul:"Ați trecut cu ele de case și ați ieșit din magazin? Da! Șiii... (pauză, ochi bulbucați) v-ați întors???!!!" A doua experiență de genul a fost la Carrefour. De aici am plecat cu o cană-bol, o pusesem în partea căruciorului unde de obicei stau infanții iar eu îmi țin poșeta. Îmi aruncasem peste eșarfa și am uitat de ea. Doar acasă am realizat că nu o plătisem, am verificat și bonul, nu era trecută. O spălasem deja, nu mai avea codul de bare. Rezolvarea situației a venit după vreo săptămînă, am mers din nou la magazinul cu pricina...

Nu știu dacă a fost evident pentru toată lumea, dacă n-a fost, o spun acum, îmi plac chestiile vintage! Mult! Dacă nu le transform/recondiționez singură, din cînd în cînd achiziționez un obiect care, deși e nou, e făcut să semene a ceva în stilul respectiv. Așa a fost cu becul de mai jos, aka Bec Workshop . Mi s-a părut că arată minunat, pe site scria că are 60W, părea suficient pentru bucătăria mea. Azi a venit coletul și, mîndră nevoie mare am coborît să îl înfiletez la locul cu pricina. Ocazie cu care am frecat conștiincioasă abajurul de metal pînă a arătat ca nou, că de, nu dădea bine cu becul! Mă dau fericită și cu durere în brațe jos de pe scaun, aprind lumina și mi se duce toată fericirea! Frumosul meu bec dă o lumină chioară, dar chioară rău! Nici poveste să îl pot lăsa acolo. Mă întreb cum ar fi fost să îl pun în atelier, dacă tot se numește așa, ce mișto mi-aș fi dat cu ciocanul peste degete la lumina lui... În colajul de mai jos am încercat să surprind cum luminează be...

În dimineața asta mi se pare tot mai improbabil să avem parte de un "Crăciun alb". Nu urmăresc prognozele meteo așa că nu știu care sînt șansele să mă înșel. Știu că am avut puțină zăpadă în noiembrie dar acum ar fi vremea ei. Mi-e dor de zăpadă, de stat în casă și privit afară cum ninge și de ascultat melodii vechi. Sărbători așa cum vă doriți!

Stau şi mă întreb dacă ar trebui să mă obişnuiesc cu imagini de genul ăsta. Oricât de mult mi-ar aduce aminte de copilăria mea cu lecţii făcute la lumina lumânării, nu sunt întratât de nostalgică încât să îmi doresc ca şi copiii mei să treacă prin asta. În ultimele cinci zile am avut parte de trei pene de curent, cea de duminică, de când sunt şi fotografiile, a fost cea mai lungă. Noroc cu rezerva de lumânări! Citându-l pe Arin, "mai lipsea pana de scris pentru a poza în mare scriitor". Dincolo de noutatea oarecum amuzantă de a citi sau scrie la lumânare, nu cred că le-ar plăcea ca situaţia asta să continue. Mie, clar nu, ieri i-am citit lui Arin la lumina lanternei înainte de culcare. Mă întreb dacă ăsta este preţul pentru becurile aprinse pe stradă , cufundatul atât de des în beznă al întregului cartier.

Dacă într-o zi în care mă doare capul înfiorător (la fel ca în ultimele săptămîni), am rădăcinile nevopsite și port un tricou cu Garfield, portarul îmi răspunde la salut dimineața că ”tot mai frumoasă sînteți”, înseamnă că e de bine? (auto-laudă, nici măcar foarte mascată) sursa foto

Se pare că ieri trebuia (din nou) să se sfîrșească lumea . De data asta, potrivit mitologiei nordice, era ceva cu pămîntul despărțit în două și cu lighioane subterane năvălind de acolo.  Am scăpat și de data asta, sînt curioasă ce mai urmează. Și dacă tot sîntem cu mintea în spațiul vickingilor, să vă spun că datorită testelor tîmpițele de pe Kudika mai învăț din cînd în cînd ceva sau mai cercetez pe google să văd ce spune. Așa a fost după ce am aflat că numele meu este Skadi, ”o zeiță cu totul aparte în mitologia nordică... o femeie extraordinar de frumoasă din neamul uriașilor...” Nu sună rău, mai puțin faptul că aș trăi izolată în creierul munților, parcă nu mă văd așa. Skadi este o zeiță asociată vînătorii cu arcul, schiatului, iernii și munților. Cred că mi-am ratat cariera, iarna asta n-am schiat nici măcar o singură dată, cu arcul trag minunat de pe lîngă iar iarna nu pot spune că ar fi anotimpul meu favorit. Doar munții îmi plac. Mult. Ceva să meargă cu ziua de dup...

Am aflat astăzi următoarea anecdotă, atribuită lui Georges Pompidou , prim ministru al Franței în vremea lui de Gaulle și mi s-a părut indicat să o scriu aici pînă nu o uit (lucru iminent, cunoscîndu-mă). Se pare că nenea vorbea despre metodele prin care te-ai putea distruge și acestea ar fi 3: 1. Femeile 2. Jocurile de noroc 3. Specialiștii Și, în completare, cîte ceva pentru a descrie cele 3 metode: 1. Cea mai plăcută 2. Cea mai rapidă 3. Cea mai sigură! Dixit

Mi-e neclar pînă la ce dată urările de La Mulți Ani!, de sănătate și bucurii în Noul An, mai pot fi socotite la locul lor. Dacă greșesc făcîndu-le acum, nu dați cu parul! Nu mai scriu deși mă gîndesc la asta aproape zilnic, formulez aproape toată postarea în minte dar rămîne acolo, nu pot da vina nici pe lipsa timpului pentru că aș putea face asta în cele 20 de minute zilnice  în care joc Mahjong spre exemplu. Cam ce mi-ar plăcea să vă spun pe lung dar mă resemnez cu varianta scurtă: 1. mă bucur tare mult că am ajuns, chiar și doar pentru o noapte și o zi la pensiunea Valea Verde din Cund. Am stat acum două săptămîni în casa Samway, sper să reușesc să vă scriu mai multe pentru că merită să mergeți acolo. Pînă atunci, ce vedeți în pozele de pe site-ul lor , este identic și în realitate! Eu vă arăt acum doar verdele mușchiului din pădurea de deasupra satului (că nu degeaba am aflat dintr-un Kudika test cum că aura mea ar fi verde!). 1. mă bucur că a scris Călin despre gropi...

Ieri, la Lidl, direct de la serviciu, grăbită să ajung la o programare, cumpărături minore. Ajung la casă, șoc și groază, 4 cozi mari și late, gen ”sesfîrșeștelumeaeumaivreausăcumpărceva”. Trag aer în piept, aleg una, stau cuminte cu produsele în brațe, regret că nu am luat o cutie goală, mi-ar fi fost mult mai comod.  În timp ce stăteam și așteptam să mi se lungească mîinile mă uitam în stînga-în dreapta, la coparticipanții la ”trafic”. De la vreo trei clienți în spatele meu se desprinde o ”doamnă”, blondă, îmbrăcată în negru, casual-sport, genul cu bani și pretenții. O văd că se duce spre coada din dreapta, acolo era un spațiu lăsat, normal, să mai poți trece cu căruciorul dacă aveai treabă la un alt raft. Era vizibil că după spațiul ăla mai erau oameni la coadă, prima din linie o tanti din națiunea înlocuitoare, cu spatele, povestea cu copilul din cărucior. Avusese bunul simț să lase loc de trecere. Ei bine, tanti ”sîntodoamnă” nu l-a avut! Și-a pus pur și simplu căruciorul ...

1. Lume, lume, cine mai dorește, cine mai poftește?! - Ajunsei și ghid turistic aici!  Cum am aflat că sînt nerăbdătoare să ofer ghidaj persoanelor interesate de Sibiu? Într-unul din accesele periodice de narcisism am dat google search cu numele meu și, ca să vezi, am găsit minune-minunată, cu tot cu poză (nu mai știu unde am folosit-o, s-ar putea să fi fost la un moment dat atașată contului de gmail sau de yahoo).  Habar n-am cine sînt oamenii ăștia, mai jos sînt datele de contact din Turda, nu m-am mobilizat încă să le dau un telefon, să ne cunoaștem... să văd ce naiba caut eu pe pagina lor! Și, ca să ne înțelegem, în televiziune n-am mai lucrat de vreo 14 ani, ca să mai corespund descrierii:  Cristina is a journalist working for a prestigious Romanian television network. Sibiu is not only the place of her residence but as well her favourite Romanian city. She’s always up to date with everything new and interesting in Sibiu Head office  - Turda, Transylv...

1. Mai am puțin pînă la ora fatidică a săptămînii: miercuri, 15.30. Nu știți ce se întîmplă atunci? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd am citit  asta , miercuri, pe la 16.10. Pentru că ratasem momentul magic, aștept astăzi să fug să mă uit în oglindă să văd cît de mai bătrînă par. Dacă n-aveți chef să dați click pe link vă spun eu ce au descoperit cercetătorii britanici (nici nu puteau fi alții!): ”Un studiu al unei companii producătoare de cosmetice arată că femeile arată mai bătrîne în fiecare miercuri la ora 15:30, scrie The Telegraph... Potrivit cercetării, o femeie din zece crede că miercuri este ziua cea mai stresantă a săptămînii, iar joi este ziua în care cele mai multe reprezentante ale sexului frumos fac sex. Ceea ce duce la o stare mult mai bună în ziua de vineri...” Cu alte cuvinte Long Live Friday! ( sursa foto ) 2. Acum aproape o lună aflasem chestia asta! Între timp au mai trecut ceva zile, în concluzie puteți calcula (dacă aveți chef, eu n-am!), cîte...