E trist în decembrie

Mă tot gîndesc să scriu de ceva vreme și tot amîn, în mare parte și pentru că se întîmplă atît de multe încît a rezuma totul într-un articol de blog, care să nu fie exagerat de lung și de plictisitor, pare o sarcină peste puterile mele.

Va trebui să aveți răbdare cu stilul meu confesiv-haotic. Cel mai ușor îmi e să încep cu sentimentul de pierdere, chiar dacă este vehiculat de atît de multe persoane zilele astea. Și eu simt că am pierdut pe cineva apropiat, ca și cînd mi-am mai pierdut o dată bunicii, ca și cînd a plecat un Om, un Român irepetabil, nu găsesc pe nimeni contemporan cu noi, care să îi semene. 

Am mai simțit asta legat de Corneliu Coposu. Față de el, recunosc, am avut o perioadă de respingere facilă, ușor spălată pe creier de vocile vremii care îl desfințau în mare parte și motivat de aspectul fizic. Ce m-a salvat din ignoranța mea a fost o vizită făcută de către domnia sa la Sibiu, în cadrul căreia a vizitat și ULBS. M-am dus fără mari așteptări în aulă, nu mai știu care au fost ante-vorbitorii săi dar știu că, din momentul în care a început Corneliu Coposu să vorbească, am rămas încremenită, uimită de simplitatea discursului, de patriotismul și căldura din el. Mulți ani după acest moment am citit cu lacrimi în ochi dialogurile sale cu Vartan Arachelian.

Nu am asistat (nici măcar la televizor) la vreunul din discursurile Regelui dar a fost suficient să le citesc pentru a realiza ce prăpastie adîncă este între dragostea Lui de neam și de țară și impostura, arivismul și ferocitatea urmăririi propriului interes ale clasei politice a prezentului.

Cei care mă cunosc știu că am refuzat constant pînă și gîndul la posibilitatea de a emigra. Zilele acestea îmi vine constant să îmi iau copiii și să mă duc cît văd cu ochii. Nu pentru că nu-mi mai simt rădăcinile, nu pentru că nu mă mai macină iubirea pentru acest pămînt. Doar pentru că, mamă fiind, începe să îmi fie din ce în ce mai frică de viitorul pe care îl voi oferi copiilor mei. Mi-e frică că vor ajunge la mîna unor lichele, mi-e frică de ce condiții sînt în spitalele noastre, mi-e frică de lipsa de perspectivă pentru unii ca ei, crescuți să fie oameni cinstiți. Pentru ei, sînt în stradă cît de des pot zilele astea. Nu știu dacă vom avea puterea să schimbăm ceva dar nu m-aș mai putea privi în oglindă să știu că am stat și am tăcut și am acceptat să se treacă cu bocancii peste drepturile mele și ale lor.
Mi-e greu să îmi explic de ce atîta lume tace. Sindrom Stockholm generalizat, lehamite, suficiență, credința că oricum nu se poate schimba nimic, ignoranță, interes? Mi-e greu și să cred că toți cei care tac acum și ridică mîna pentru mizeriile care se votează sau toți membrii din partidele respective sînt de fapt infractori sau aspiranți să devină. Nu-mi dau seama nici cum se gîndesc că vor fi scutiți pe viitor ei și familiile lor de posibile hoții, violuri, tîlhării, crime, etc. Se va face o broșură cu nume, adrese și aparținători, de distribuit la nivel de țară, între toți infractorii, cu mențiunea: A nu se atinge că sînt de-ai noștri? Ce se vor face cu ăia la care nu ajunge broșura sau în cazurile aleatorii și fortuite gen crima de la metrou? Le va face Partidul dreptate? Că de Justiție, așa mutilată cum și-o doresc, nu mai poate fi vorba.
Mă mai întreb și cum de au avut tupeul să pomenească copiii în comunicatele lor de presă, că vezi Doamne ce pățesc că îi cară părinții după ei la flash-mob-urile Vă vedem din Sibiu. Adică ei îi omoară de-a dreptul prin lipsa medicamentelor (vezi cazul imunoglobulinei) din spitale sau infectați cu ce știu eu ce germeni plantați acolo și prin dezinfectantul care ar fi trebuit să îi anihileze (vezi cazul Hexi Pharma) și plîng acum cu lacrimi de crocodil de grija lor. În loc să construiască un spital în București au făcut între altele un bazin de aproximativ 6 milioane de euro, nefuncțional de la inaugurare și închiriat/a se citi făcut acum "cadou", pe 5 ani cu o chirie de șase mii de euro pe lună. Îmi spune și mie cineva în cît timp se amortizează investiția asta? Vă spun eu: în ceva mai mult de 80 de ani. Noroc cu Asociația Dăruiește Viață, că a demarat construcția unui spital de oncologie și radioterapie pentru copii, din donații! Va costa 8 milioane de euro, mi-ar părea rău ca o parte din banii ăștia să se ducă pe munca de a raporta semestrial fiecare donator.
E tîrziu și mă repet, sînt atît de multe...