My life

Până nu îmi trece cu totul cheful de scris, vă spun că va fi o postare doi în unu. Ce voiam să vă spun în septembrie și ce am promis pe fb că spun în ianuarie. Promptitudine maximă. De când nu am mai scris pe blog, s-au mai schimbat lucruri, nu sunt sigură că nimeresc setările potrivite. Colajul este din septembrie, simțeam nevoia să vă spun că s-a întâmplat inimaginabilul! Am luat voit și asumat o pauză de lectură. Știți voi genul... ”nu credeam să învăț a muri vreodată”. Nu pretind că citesc la fel de mult cum citeam odată. Dar, să zic că nu mă mai apropii o vreme de vreo carte, a fost destul de dramatic. Asta pentru că, datorită ofertelor de pe Librex, un site de pe care mai iau cărți despre care nu știu nimic, le vedeți mare parte în colaj, am ajuns să citesc Trilogia Daevabadului. Primele două volume de la ei, al treilea nu era publicat la noi, l-am comandat la Cărturești, în engleză. 2100 de pagini, cele trei volume. Ultimul mi-a pus capac, că era scris exagerat de mic. În fine...

Era o vreme în care nu trecea o zi fără să scriu pe blog. ”Dădeam raportul” aici despre mai toate lucrurile pe care le făceam/vedeam/gândeam. Citeam ce scriau ceilalți bloggeri pe care îi urmăream, ne comentam reciproc. Era amuzant. Acum, cu atâtea rețele de socializare, acțiunea s-a mutat pe alte platforme. A trecut aproape un an de când nu am mai scris aici. În 2021 nu am scris nimic, zero barat.  În ultimele luni am scris totuși, am revenit în presă, după 22 de ani, mai ceva ca personajul lui Dumas. Nu mi-e tot timpul ușor să scriu, să zicem că nu e ca mersul pe bicicletă.  Ce scriu acum gândesc de ceva vreme, nu îmi place că am pus un titlu în limba engleză, încerc să le evit, părea mai potrivit totuși cu postarea, mai ales că este vorba (și) de melodia lui Bregovic. Îmi plac foarte multe genuri muzicale, extrem de diferite, ascult din nou muzică zilnic, îmi face bine. Luna trecută, ploua gen toamnă târzie. Și mi-am adus aminte de melodia aceasta, parte din coloana sonoră ...

Mi se întâmplă multe lucruri și foarte rar apuc să le și scriu așa că postarea de astăzi va fi un amestec, nu în ordine cronologică, nu în ordinea importanței, doar gânduri. Deja fac o paranteză pentru a vă spune că una dintre principalele piedici ale unei meditații reușite este tocmai aceasta: cum să fac să blochez cele șaptesutecincizecișisapte de gânduri simultane din tărtăcuța proprietate personală?! Greu așa! Motiv pentru care nu meditez deși am înțeles că ajută foarte mult spre extraordinar! Gândul 757: unul dintre prietenii mei a postat zilele trecute un videoclip Rammstein, Ohne Dich . Am stat să îl văd, cu imagini din filmul Stalingrad . Dureros, greu de privit, mutilare și moarte peste tot. În timp ce îl urmăream, mă gândeam la bunicul meu, căzut prizonier în prima bătălie la care a participat, la Cotul Donului, acum 77 de ani. Mă gândeam câți morți a văzut, cum a supraviețuit și cum a rămas un om normal după toate astea. Am mai povestit aici despre el și despre Mami, b...

Mare parte a copilăriei am petrecut-o în grădina bunicilor, în Bucureștii Noi, pe strada Duioșiei (da, știu, minunat nume de stradă). Nu știu cum o fi scăpat numele acesta atât de frumos în zona în care văd acum, căutând pe Google Maps (pentru că, sincer, alte nume de străzi din jur nu îmi aminteam), predomină niște nume de străzi prozaice, progresist comuniste gen Betonierei, Avântului, Acetilenei, Producției. Paralelă cu strada bunicilor, tot acum îi văd numele, strada Vacanței. Cred că era o enclavă zona aceea pentru că, a rămas adânc ancorată în mintea mea ca un loc idilic, unde deabia așteptam să îmi petrec vacanțele. Mami (așa îi spuneam bunicii) iubea florile. Ele înfloreau, luxuriante, și în straturi și din dâra de pămînt dintre temelia casei și aleea din dale de piatră: gura leului, petunii, regina nopții. Pe lângă aceasta din urmă, serile erau parfumate de caprifoi, sau mâna Doamnei, cum i-am spus mereu, sau de către florile delicate ale crinilor de toamnă.  ...

Câteodată mă iubesc cuvintele, altădată, așa cum este acum, sunt blocată de teama că acestea nu vor reuși niciodată să reflecte ceea ce simt. Mă gândesc de patru zile cum să scriu despre senzațiile mele și amân momentul acesta în speranța că mă voi apropia de modul acela perfect, ideal de a vorbi despre dragostea mea pentru el, tatăl meu. Sunt ani de zile de când nu am mai avut parfumul care mi-a colorat o bună parte din existența mea de adult: L'eau par Kenzo. Țin minte perfect după amiaza în care a intrat în viața mea, eram cu tata, la București, într-un magazin Ina Center, lângă Sala Palatului. Probabil că era sfârșitul lui 1996, anul când acesta fusese lansat pe piață (asta am aflat astăzi de pe google) sau cel mult începutul lui 1997, eram încă în facultate pe atunci. În postarea asta , din 2013, spun că eram în primul an de facultate, nu mai contează asta acum, e important că eram cu el, mi l-a cumpărat imediat, știți dragostea aia până la lună și la stele și înapoi? ast...

V-am povestit săptămîna trecută cum am început operațiunea sortat și aruncat, din păcate nu respectînd indicațiile lui Marie Kondo, cu ordinea clară a lucrurilor, ci așa, mai pompieristic, cu ce se nimerește atunci. La mine s-a nimerit weekend-ul ăsta să fac o expediție în pod, am aruncat un sac și jumătate de pantofi (90% ai mamei mele, am ales să păstrez cîteva perechi, unele nepurtate, din colecțiile vechi Guban). Lîngă ei am găsit două cutii cu diverse, mare parte hîrtii. Într-una dintre ele erau lucrurile rămase de la fratele meu. Știu că i-am golit sertarele mobilei în cutia aceea și nu am avut inima pînă acum nici să mă uit ce este în ea și nici să arunc ceva de acolo. Acum am decis că nu îi cinstesc memoria păstrînd trei penare uzate sau niște publicații fără valoare. I-am păstrat desenele, niște jucării, caiete. Greu oricum. În cealaltă cutie erau diverse hîrtii vechi de-ale mele. Printre ele, o foaie A4 dactilografiată cu programul TV al primei duminici a anului 2000. Scr...

... mele de acum ţîşpe ani, mi-e greu să identific cu precizie perioada, cel mai probabil sfîrşit de generală, început de liceu. Am găsit versurile de mai jos în seara asta, într-o cutie gen memorabilia, alături de caietul de amintiri, carnete de note din şcoala primară şi gimnaziu, varii notiţe... în fine, înţelegeţi despre ce gen de cutie vorbesc! Eu zîmbesc cu gura pînă la urechi cînd mă gîndesc şi mă văd pe mine, cea de atunci... Optimism La glasul tău Tresar oasele lui Bacovia în mormînt. (Vers alb)    * Viaţa nu este decît o moarte continuă... Vă rog! Să păstrăm un moment de reculegere pentru mîine!

De Adi mă leagă anii liceului și mai ales cei ai facultății. L-am admirat și îl admir pentru omul care este și pentru felul în care scrie. Am zis ani la rînd că nu mă tentează deloc vizitatul Americii dar, citind una dintre corespondențele lui din New York am zic că da! Vreau să văd New York-ul ăla scris și văzut prin ochii lui! Ne-am văzut rar în ultima vreme, chiar foarte rar, atunci cînd am ajuns în București și am reușit să trec prin redacția hotnews. Acum două zile am primit un mail. M-am șocat, m-am întristat, m-am bucurat că a trecut, l-am admirat din nou pentru forța și simplitatea din el: Dragii mei, Asa cum unii dintre voi bine stiti, anul trecut a fost unul dintre cei mai dificili/importanti/frumosi din viata mea. A inceput cu una dintre cele mai nefericite vesti pe care le poate primi cineva si s-a terminat cu focuri de artificii si sampanie. Intreaga epopee medicala pe care am trait-o a devenit acum o carte.  " Eu, Seinfeld şi tumoarea. Cum am suprav...

Cred că nu sînt singura fascinată de penele păunului. Cînd eram mică, primisem o pană, nu mai știu de la cine, am păstrat-o ani de zile ca pe un bun de mare preț. Cred că le-aș face zeci de poze, îmi plac și strigătele lor ciudate, în liniștea serii, așa cum se mai aud cînd stai pe malul lacului de la zoo. Am fotografiat din nou păuni, săptămîna trecută, erau închiși în spațiile amenajate ale unei pensiuni de pe Valea Avrigului. Am făcut și poze cu ei întregi dar m-au fascinat detaliile. Aici el se apleca să îi șoptească ceva ”doamnei lui”.  Celelalte fotografii sînt din curtea castelului din Leeds, Corina mi-a făcut bucuria să mă ducă acolo, acum doi ani. A fost prima și singura dată cînd am văzut păuni zburînd... cel de mai jos a fîlfîit grațios din aripi pînă pe crengile copacului, să își poată admira în voie domeniul. M-am simțit privilegiată să pot să merg pe lîngă ei, erau liberi pe aleile imensului parc, alături de lebede, rațe sălbatice și multe alte specii de p...

Fac cum fac şi mă întorc la filmul ăsta! Probabil este singurul pe care l-am văzut de 13 - 14 ori, v-am mai povestit pe aici cum şi de ce ştiam replicile şi scenele pe de rost. Totuşi, timp de aproape douăzeci de ani nu l-am mai revăzut, am văzut scene din el, am ascultat melodiile din coloana sonoră, am mai încercat paşii de acolo şi "This is my dance space... this is yours!"...  Ieri l-am revăzut, online , probabil pentru că am fost inspirată de Salsa Night la care am mişcat din fizic vineri seara, cred că întotdeauna cînd mă nimeresc la o chestie din asta unde există oameni care dansează foarte fain în pereche, latino, şi unde mă simt aproape outsider, îmi fuge mintea la el. Încă visez să dansez aşa!  Chiar dacă şansele ca asta să se întîmple sînt aproape nule, la stereotipiile actuale de dans. Probabil şi pentru că de curînd m-a rugat cineva să cînt She's like the wind şi n-am apucat dar este pe to do list.  Indiferent de motive, m-am bucurat la fel ca prima ...

Sînt cîteva flori de grădină care mi-au marcat copilăria, nu le pot vedea fără să îmi aduc aminte de grădina bunicilor mei de la București: petuniile și gura-leului, luxuriante și răsărind din cele mai nebănuite colțuri, vedete ziua, noaptea, luminată și îmbătată de mirosul reginei-nopții și al caprifoiului (cunoscut de mine ca și mîna-doamnei). Într-un fel sau altul am încercat să le am și în grădina mea de adult. Petunii n-am reușit să am niciodată ca ale bunicii mele, probabil nici nu mai găsesc pe piață acum soiul ăla, parfumat, se înmulțea singur, de la un an la altul. Dincolo de ce găseam în grădina bunicilor au mai fost niște flori pe care le asociez cu strada Duioșiei, strada copilăriei mele (pentru că am petrecut aproape integral vacanțele acolo, plus anul dinainte să încep școala, o pot numi așa). Sînt florile de Cosmos, era un strat întreg în capătul străzii, mai mereu vizitate de fluturii coada-rîndunicii. V-am scris demult aici despre ei. Anul ăsta este prim...

Eu și mama respectivă în bucătărie. Eu îi pregăteam masa de prînz lui Arin, mama se pregătea să plece după ce l-a luat pe Arin de la școală și l-a adus acasă. Mama: Nu cred că mai fac compot din merele astea (i-am plasat o pungă de mere) . Le voi pune pe sfoară să se usuce, fac poame. Mai știi cum făceam cînd eram mici? Eu mă gîndesc că atunci cînd eram mici habar n-aveam de așa ceva. Mama nu făcea prăjituri, am început să fac eu checuri undeva prin clasa a IV-a. Am învățat de la mama celui mai bun prieten de pe atunci, apoi am învățat să fac torturi din cartea de bucate, făceam și la ziua mea, a lui Călin, făceam și la ziua maică-mii, că de, pentru ea era dificil! Îmi trec toate astea prin minte dar îi răspund simplu: N-am prins vremea aia! O servesc cu o felie de prăjitură cu mere. Mă felicită că le fac copiilor și îmi spune că le face și ea clătite, frigănele, lucruri mai simple, nu așa complicate ca ale tale! Ce naiba e așa de complicat la prăjitura mea rapidă cu mere? ...

Vă povesteam la un moment dat aici cum am ajuns să adopt numele de Orin atunci cînd zic eu că mă manifest oarecum artistic. Și blogul se încadrează în categoria asta pentru că scrisul nu este neapărat dare de seamă, pentru că mai strecor niște floricele și pitici. Între timp am găsit și un "artefact", adică o planșă din vremea liceului, dovadă că mă alesese deja numele ăsta în vis și semnam cu el crochiurile. Planșa pe care v-o arăt aici a fost expusă pe holul liceului, cred că în clasa a X-a sau în a XI-a, trebuie să îi recunosc meritul pentru decupatul și lipitul desenelor pe carton, întăritul anumitor linii și scrisul decorativ cu numele meu de atunci, fostului meu profesor de desen de la Clubul Elevilor, graficianul Gheorghe Pârcălăboiu Cartonul rulat și turtit l-am găsit în pod, l-am coborît de acolo și cum, necum a ajuns în camera lui Arin. Azi a coborît cu el în mînă la un moment dat, îl pusesem să își facă curățenie în cameră și vroia să îl pună în sacul cu...

Se făcea că am început să îmi pun în ordine toate cele de prin cameră. Printre altele, am dat de fotografia înrămată a bakuganilor pe cînd erau mai mici și în varianta pokemonmeetingjamesbond. Cînd a văzut Arin obiectul respectiv l-a apucat dragul și m-a rugat să i-o dau să se uite. Am gîndit "narcisist ca mă-sa" și i-am dat-o. Tabloul doi: eu învîrtind în budinca de caramel, Arin și Radu în bucătărie, Arin tot cu poza în mînă. La care oftează și spune: "Ooofff, ce n-aș da să mai fiu iar copil... ce n-aș da să nu fi trecut anii...!!!" OMGF, OMGF, cît pe ce să le botez budinca cu ceva fluide, că mă pufnea rîsul dar am zis să fiu tare, să nu-i stric nostalgiile copilului! Oare ar trebui să iau și eu o poză în mînă? Să mă plimb cu ea prin casă să mă căinez?

Informații ajutătoare: Se făcea că în urmă cu aproape șase ani mergeam cu tatăl copiilor la prima nuntă care s-a ținut vreodată la Bîlea Lac, pe lac. Protagoniștii: un fost coleg de facultate de-al domnului și aleasa lui, nemțoaică get-beget. Ambii iubitori de munte și dacă nu mă înșeală memoria, aici se cunoscuseră sau ceva de genul.  Nuntă ca-n povești, a ținut de vineri pînă duminică! Cu prietenii miresei veniți cu un autobuz gen rata de Poplaca, de la Germania încoace! Vineri noaptea foc de tabără, alungat spiritele, spart multe vase aduse de nuntași, mirii măturat cioburi cu mare hărnicie. A doua zi, slujba cununiei pe lac, frig, zăpadă, mireasa în rochie fără mînecuțe, rezistat fără probleme (trăiască vodka sau țuica sau ce-o fi fost). Îngrămădit preot ortodox, preot catolic, mirii, ținătorii de lumînări, fotografii pe mica insuliță de pe lac, avut emoții la fiecare înconjur al mesei ce ținea loc de altar să nu pice careva în apă. Noaptea, petrecere, lacul înconjurat d...

... colecție de ziceri și strigături (de fapt fără strigături, că nu știu dintr-alea), într-o ordine aleatorie: 1. cine se arde cu ciorbă suflă și-n iaurt - asta este o cugetare retrospectivă și anticipativă, așa voi fi eu mîine dimineață la micul dejun constînd în iaurt cu cereale, pe motiv că mi-am ars limba proprietate personală cu minunea de ciorbă de legume pe care am făcut-o ieri seară. Normal că nu am avut răbdare să se răcească iar cele două castroane de la cină plus cele două de astăzi de la prînz au făcut o treabă temeinică. 2. zicătoare endemică - să dai cu căciula în cîini - în afară de tatăl meu, nu am auzit pe altcineva să o folosească - se aplică în cazul unei mîncări foarte bune, de exemplu ciorba mea de ieri sau cina de astăzi! Și te apuci și lauzi mîncarea că e așa de bună, să dai cu căciula în cîini! Nu mă întrebați ce vină au patrupedele sau de ce neapărat cu căciula, cert este că mie îmi vine cîteodată să dau cu bolovanul în Bobiță, cîinele vecinilor, mai al...