My life

Voiam să vă scriu cu totul altceva, chiar lucram la o postare despre rațele mele alergătoare indiene. Probabil o voi finaliza în câteva zile. Dar... după ce am râs de mă dor fălcile citind traducerile de mai jos ( articolul este mai lung dar am făcut selecție), mi-am zis că merită să le postez aici, în perioada aceasta nu strică niște hohote în plus.  Cum am ajuns să citesc bazaconiile respective? Rita clocește, de vreo două săptămâni, nu știu ce va ieși, dacă va ieși ceva. Ieri ne întrebam și eu și mama respectivă cât va mai dura. Și am căutat pe google ”perioada de incubație la rațele indiene”. Și am dat peste articolul acesta. Am citit din el ieri, am râs o tură, l-am abandonat, am căutat din nou, de data aceasta în engleză și am aflat răspunsul (28 - 29 de zile parcă). Astăzi am mai citit o parte din descrierile de acolo, încă nu l-am finalizat, mă minunez constant de ceea ce cred că este google translate la el acasă. În fotografie... Rita chinuită pe ouă, nu ne așteptam...

Florile ei preferate sunt lalelele. Motiv pentru care m-am uitat strâmb la trandafirii primiți la un moment dat de la bărbatul din viața ei. De ziua ei, în aprilie, lalele, evident, pe piață. Cum să nu ții cont de asta? Acum a fost la mine două zile, de multă vreme n-am mai fost împreună așa, ca în vremurile bune. Sâmbătă am avut jumătate de zi când a avut alt program, am fost la cumpărături cu Radu, când am văzut lalele la cineva pe bandă la Lidl, am plecat rapid să îi iau un buchet. Ei bine, dacă tot am judecat un bărbat că nu i-a luat florile preferate, ce credeți că am făcut eu cu ele? Le-am uitat în mașină, în spate, am realizat că sunt acolo doar luni, ajunsă la serviciu... ea plecase deja. I-am făcut poză cu florile, i-am spus ”Honey, ți-am cumpărat lalele, astea sunt!” Nu mă așteptam ca după două zile în mașină, cu temperaturile ”blânde” de afară să mai reziste. Se pare că m-am înșelat, le-am adus în casă, sunt încă vii și frumoase, i-am trimis o nouă poză, cu florile e...

Mă gândesc că nu sunt singura ce petrece timp ”de calitate” pe tron, derulând imagini pe ecranul telefonului și accesând aleatoriu câte un link, activitate grav dăunătoare sănătății, dătătoare de hemoroizi, dacă este să îi cităm pe cercetători, cel mai probabil britanici, firește. Ei bine, unul dintre aceste link-uri m-a dus la alte rezultate mirabolante ale cercetătorilor, cred că erau 10 semne cum că ai avea un IQ peste medie. Vi l-aș cita aici dar nu mă pricep să îl mai găsesc, accesat fiind direct din fațăcarte, citit parțial și în diagonală, habar nu am în ce istoric l-aș putea găsi. Pentru că modestia nu mă caracterizează, știam că am fost inteligentă la un moment dat, mai mult ca sigur peste ce sunt acum. Am avut și confirmarea în urma celor citite că sunt în cădere liberă a IQ-ului din cel puțin câteva motive, că mai multe nu îmi aduc aminte din articolul respectiv (că de, pe lângă scăderea inteligenței mă pot lăuda și cu un probabil Alzheimer incipient). Vă întrebați pr...

Preambul: mi-a plăcut că am ”scăpat” în postarea precedentă mai ușor de mai multe subiecte, spuneam acolo că îmi bântuie prin cap 757 de gânduri, unul dintre ele (ăsta este mai nou, al 758-ulea) fiind cel de a le lua în ordine inversă și poate în anul 2035 ajung și la #1. Pentru că, voi edita numele gândurilor precedente în mod corespunzător. #754 - E un gând zilnic: voi ajunge oale și ulcele și nu voi vedea capace de canal aliniate la carosabil! Nu știu cât poate să fie de greu, tehnic vorbind, să ajungi la performanța asta dar sigur este prea greu pentru meseriașii români. #753 - Și ăsta tinde spre statutul de gând/panică zilnică: dacă am citit eu bine, la Continental se extind spațiile existente și vor mai fi vreo 1.500 de locuri noi de muncă. Puteți să mă numiți frână a progresului dar sunt îngrozită de perspectiva a cel puțin 1.500 de noi mașini în traficul din Sibiu. Nici măcar la 7 și un sfert, când îmi încep periplul șoferistic, nu mai este respirabil, nici în stânga (ac...

Sunt convinsă că mulți dintre voi ați citit postarea asistentei medicale SMURD și, dacă aveți copii ați simțit cel puțin fiori reci pe șira spinării. La mine, pe lângă fiorii reci s-a lăsat cu lacrimi și cu decizia de a achiziționa cât de repede noul scaun de mașină pentru Maia. A ajuns la limita de greutate și, în plus i-ar trebui unul mai înalt. Exclus să o duc fără centură în el, i-am pus centura până și în autocarul cu care am mers la București, cred că eram singurii dintre pasageri care purtau centura în timpul deplasării. Nu voi înceta să mă minunez de inconștiența anumitor părinți, din toate categoriile sociale. Anul trecut, în giratoriul Bieltz cu Alba Iulia, la geamurile din spate ale unei mașini exagerat de mari (pentru mine asta înseamnă ceva din categoria mașini ”de teren, scumpe”), atârnau doi puști, eu nu le-am dat mai mult de șase ani, veseli nevoie mare, gesticulau fiecare pe geamul lui. N-aveau nici măcar ”centura Firea”. Nimic, nimicuț. Probabil părinții erau c...

Întrerup jurnalul de FITS și parafrazez poezia lui George Coșbuc pentru că a fost prea drăguță Maia de dimineață și trebuie să vă povestesc despre asta. Cadru general: în Turnișor sunt vulpi. Sigur la plural pentru că eu am văzut două și nu semănau una cu cealaltă. Fapt relativ pentru că pe prima am văzut-o pe întuneric, din taxi, de ziua mea, a traversat strada și a luat-o pe trotuar, pe lângă albia pârâului. Știam deja de la mama mea că îi spuseseră vecinii că avem vulpi, atunci am avut și confirmarea. La câteva zile după ce am văzut vulpea pe întuneric, am văzut o găină moartă pe trotuar, dimineața devreme când plecam la serviciu. Inutil să vă spun că îmi este tare frică pentru rațele mele alergătoare indiene (nu v-am povestit încă pe larg despre ele, sunt bio-exterminatoarele de limacși). În poza de mai jos sunt supărate pe mine pentru că am pus abuziv rățoiul (sau cel puțin pasărea despre care credem că este mascul) într-o cădiță cu apă să se răcorească. Nu i-a plăcut. Și ce...

O parte din mine știe că ar trebui să mă bucure summitul din mai. Că de, vizibilitate, turism, oportunități, mai bine pentru oraș, pentru cetățenii lui, blabla... Că lumea o să ne vadă, o să ne știe cât suntem de minunați și ardeleni și ce frumos e la Sibiu! A nu se înțelege că nu îmi place orașul meu, așa cum e el. Dar... nu cred că e pregătit și, cu siguranță oamenii lui nu sunt pregătiți pentru așa ceva. Peste tot se cască rănile nepăsării, ale cantonării în ”merge și așa”, ale proastei creșteri. Degeaba spoim niște fațade, plantăm niște copaci și niște floricele, vopsim marcajele stradale cu ceva mai puternic decât acuarela și spunem că suntem mai europeni, mai frumoși, mai înalți decât eram până acum o lună. Imaginile din postarea aceasta sunt de acum două săptămâni, dintr-o sâmbătă însorită când am ajuns în centru jumătate cu Tursib-ul, jumătate pe jos... să mă bucur de orașul meu. Jumătatea motorizată se datorează faptului că nu mă bucură foarte tare să fiu pieton pe Al...

Cadru general: aceasta este zona din dreptul grădiniței la care este înscrisă Maia, pe timp de vară, că așa știa google maps. Pe timp de iarnă, nu am făcut poze dar trebuie să mă credeți pe cuvânt. Strada respectivă nu cred că apare pe nici una dintre hărțile Primăriei, nu se există. De ce spun asta? Pentru că, în nici una dintre săptămânile cu zăpadă la greu n-a văzut nici picior de urmă de abur de dezăpezire. Nimic, nimicuț, s-a topit de la mama natură și de la roțile coparticipanților la trafic. Aceasta însemnând că, de multe ori, se circula doar pe un singur rând de urme și parcam mașina undeva în mijlocul drumului pentru a nu rămâne blocată în mormanele de zăpadă de pe margini sau, după caz, de zăpadă și gheață. De ce toată introducerea aceasta? Pentru a constata că, deși strada respectivă nu apare pe hărțile Primăriei, ea apare în strategia Poliției rutiere de a educa/amenda cetățenii. După cum se poate observa, se există două treceri de pietoni acolo, între ele fiind o...

Se zice prin sat că 2019 va fi Anul Cărții în România , declarat, parafat și parfumat. Eu am aflat doar săptămâna aceasta despre anul cărții, mă străduiam de ceva vreme să consemnez aici (cum am mai făcut-o și în alți ani) cât de mult N-AM citit în 2018, cam de prin decembrie, când mă uitam cu invidie la foto-lista postată de Adela (fostă colegă de liceu) pe fațăcarte, cu cele 30 de cărți citite de ea. Firește că îmi propun în fiecare an să citesc mai mult, firește că eșuez cu grație, prinsă între câteodată prea multele zilnice. În principiu, cu Maia acasă reușesc să citesc poate zece pagini pe zi cu ea trează și câte mă lasă inima și somnul ei iepuresc și al meu cu gândul la serviciu, cu ea dormind. După această lungă introducere, să vă spun și ce-am citit, nu că n-ați putea deduce din colajul de mai sus, la care se mai adaugă și volumul din stânga, uitasem de el și n-ar fi dat bine să editez colajul cu număr impar de coperți. În principiu, prefer cărțile tipărite, a existat...

Deși am oareșce idee despre ce este drăcovenia respectivă, mă întreb totuși cine/ce/a cui/cum e? Și dacă mamele lor știe?

N-ar fi fost nimic deosebit la fotografiile astea, nereușite oricum. Nu știu cât era ceasul, noaptea, la începutul lunii, când, uitându-mă pe geam în stradă am văzut apropiindu-se primul cal. Apoi încă unul, și încă unul, și încă unul, patru, veneau dinspre câmp singuri, la distanțe aproximativ egale unul de celălalt, pe mijlocul drumului, cu capetele plecate, nu mai știu dacă mai ploua încă. Am simțit nevoia să îi fotografiez, nu erau primii pe care îi vedeam pe stradă dar de obicei se întâmpla ziua. Deja primul era aproape ieșit din raza de acțiune a lui Pixie când am declanșat prima oară. Rezultatul, trei siluete fantomatice, ar trebui să pun semne și să scriu că sunt cai acolo. Am mai declanșat o dată, încă o dată, același rezultat, caii au ieșit din raza mea vizuală și am rămas să mă uit la fotografiile făcute, să încerc să înțeleg "efectul fantomă". Or fi fost cei patru călăreți ai Apocalipsei și i-am deranjat din drum.  

În mod evident inventez cuvinte, habar n-am cum se numește dragostea sau teama de melci. Cu atât mai puțin nu știu cum s-ar numi sentimentele respective vis a vis de limacși. În cazul meu n-ar fi vorba nici despre unul, nici despre celălalt, mi-ar trebui un al treilea, care să definească o puternică aversiune combinată cu oareșice sadism și curiozități anatomopatologice. Singura latură pozitivă ar fi fotogenia animăluțelor în cauză. Fără doar și poate, melcii și limacșii sunt unul dintre cele mai frecvente subiecte pe blogul meu. De ani de zile îmi expun aici, mai mult sau mai puțin elaborat, bătălia cu ei . Inițial eram afectată doar de melcul de grădină , clasicul în viață. Într-un an, 2013, am descoperit un Limax maximus (limacs leopard, mi-am făcut lecțiile și am căutat să aflu ce denumiri au), cu ouăle lui. Fascinant. L-am/le-am exterminat rapid. Pentru că Universul lucrează, anul viitor am primit răsplata , o invazie apocaliptică de Arion vulgaris sau arion lusitanicus (...

De felul meu, manifest tendințe posesive cu ceea ce îmi place. Astfel încât, copacul ăsta de pe marginea lacului de la Zoo a devenit rapid "al meu". Și, toamna, iarna, vara, trebuia să mă urc în el pentru poze. De cele mai multe ori, cu bicicleta fiind. Între timp, am luat o lungă perioadă de pauză, și de biciclit, și de copăcit! Nu l-am uitat, l-am îngropat doar undeva sub griji și îndeletniciri cotidiene. Octombrie 2011 Februarie 2012 Februarie 2012 August 2012 Februarie 2013 Octombrie 2013 Prima dată am încercat să îl găsesc anul ăsta noaptea, tot cu bici. Nu am reușit. M-a debusolat complet gardul nou. A doua oară am mers ziua pe malul lacului. Culmea, nici ziua nu eram sigură de nimic. Am făcut vreo trei poze cu mobilul unor copaci ce semănau, toți dincolo de gard. Până la urmă, cred că acesta este, probabil au tăiat din el, nici malul nu mai arată la fel. Chiar dacă l-am ignorat atâția ani, tot simt că mi-a fost luat ceva, că plimbările cu bi...

Gabriela în bucătărie și Stela, cățelușa ei super simpatică, în dormitor... Prima dată auzisem despre căsuțele pe roți anul trecut, povestea tatăl lui Radu și Arin că vrea să se implice într-un astfel de proiect. N-am aprofundat atunci, n-am căutat să văd ce înseamnă asta la noi. Întîmplarea a făcut să citesc săptămîna trecută un articol publicat în Adevărul , despre povestea Micului Atlas, căsuța pe roți concepută și construită (cu ajutoare profesioniste) de către Gabriela Isadora. Mi-am adus aminte că mai citisem despre povestea ei, pe blogul Adelei Pârvu . Acum am fost tentată să aflu mai multe văzînd că este localizată de cîteva luni la Gura Rîului, foarte aproape de noi. Căutarea mea a dus la pagina de pe fațăcarte, Căsuța plimbăreață . Sînt sigură că nu a fost o întîmplare faptul că aici am văzut că sîmbăta trecută Gabriela organiza un workshop pentru cei interesați de ce înseamnă viața într-un astfel de spațiu minimalist. N-a fost întîmplător nici că mai era un loc dispo...

Rar apuc în ultima vreme să văd un film împreună cu Radu și Arin. Au fost trei în habar n-am cîte luni de zile, probabil mai mult de șase. Toate alese de către ei. Interesant cum, din cele trei, două au fost cumva surprinzătoare, poate i-a atras titlul și afișul de pe HBO Go și apoi i-a captivat povestea, nu cred că își doreau neapărat ceva de genul. Ca să înțelegeți la ce mă refer, primul film ales a fost Gardienii Galaxiei 2, adică, nici o legătură cu celelalte două. Dacă aveți timp și ocazia, vi le recomand cele două. Au și ceva în comun, personajele principale preocupate de a-și salva tatăl, grav bolnav. Primul se numește Ingredientul secret sau Iscelitel , este un film macedonean din 2017. Disperat că nu avea bani de medicamente, eroul principal ajunge să fure droguri ascunse de niște traficanți într-o garnitură de tren, cu marihuana de acolo gătește un fel de prăjitură magică ce pare să îl vindece peste noapte pe tatăl său. Asta duce la tot felul de complicații, de la urmări...