My life

Nu cred că a existat vreo perioadă în viața mea în care să am inhibiții. Am fost genul acela de copil căruia îi turuie gura și care folosește drumul cu trenul de la Sibiu la București pentru un mini-show personal cu ce mai știe să cânte/recite etc. Puțin mai mare, aveam alte recitaluri, împreună cu verișoara mea, evoluam pe terasa de ciment din curtea bunicilor cântând de mama focului la capetele de plastic ale corzii.  Mi-a plăcut să cânt, să dansez și să ascult muzică de când mă știu. Găseam încurajare la tatăl meu, modelul meu în toate, până și în trăitul muzicii și dansatul pe indiferent ce gen muzical astfel încât nicio mișcare, indiferent cât de fantezistă ar fi, să nu iasă din ritmul sau ritmurile melodiei. Foarte greu rezist pe un scaun atunci când ascult melodii care să îmi placă. Pe cei de la Proconsul i-am apreciat încă de la începuturile lor muzicale, în 1999. Deși nu urmăream constant matinalurile ProTv, am nimerit unul în care au fost invitați să cânte una dint

Sunt convinsă că mulți dintre voi ați citit postarea asistentei medicale SMURD și, dacă aveți copii ați simțit cel puțin fiori reci pe șira spinării. La mine, pe lângă fiorii reci s-a lăsat cu lacrimi și cu decizia de a achiziționa cât de repede noul scaun de mașină pentru Maia. A ajuns la limita de greutate și, în plus i-ar trebui unul mai înalt. Exclus să o duc fără centură în el, i-am pus centura până și în autocarul cu care am mers la București, cred că eram singurii dintre pasageri care purtau centura în timpul deplasării. Nu voi înceta să mă minunez de inconștiența anumitor părinți, din toate categoriile sociale. Anul trecut, în giratoriul Bieltz cu Alba Iulia, la geamurile din spate ale unei mașini exagerat de mari (pentru mine asta înseamnă ceva din categoria mașini ”de teren, scumpe”), atârnau doi puști, eu nu le-am dat mai mult de șase ani, veseli nevoie mare, gesticulau fiecare pe geamul lui. N-aveau nici măcar ”centura Firea”. Nimic, nimicuț. Probabil părinții erau c