My life

Pentru că Je nu mai are mult pînă la așteptatul eveniment, mă sforțez să scriu acum despre nașterea copilului nr. 2, parcă nu mă atrăgea atît de mult, din cauza complicațiilor, chiar nu vreau să sperii inutil pe nimeni. Privind retrospectiv a fost doar o altă experiență de viață, cu părțile ei neplăcute dar am trecut peste asta, sînt sigură că nu sînt singura care a suferit puțin mai mult iar, privind la familia mea de Sus, pot spune că a fost chiar puțin. M-a distrat totuși tatăl copiilor care, atunci cînd i-am spus că poate voi scrie și despre nașterea lui Arin m-a întrebat dacă vreau să scriu "cum am venit, am născut și era cît pe ce să dau colțu" și mi-a zis "să am mare grijă să nu citească Arin postul, ca să nu aibă mustrări de conștiință că era s-o omoare pe mă-sa". După această introducere optimistă, cîte ceva despre sarcină: la fel de cu iminență de avort și cu spitalizare în fază incipientă, plus tratament medicamentos pe aproape toată durata ei, în princip

Cîteodată mă întreb lucruri mărunte, de genul: De ce sub scrisul mare Kristal Restaurant Coffee Pizzerie , undeva pe Bălcescu, cînd te uiți în vitrină vezi "decît" haine și casă de schimb valutar? Oare poți comanda o pizza ambalată în fustița aia care îți face cu ochiul și pentru că tot ești acolo, mai schimbi și niște euro în timp ce-ți bei cafeaua?

Motiv de iubit frigul (unul dintre puținele): florile de gheață de pe geamul de la baie... așa cum se vedeau ele ieri dimineață. Știu că nu este prima oară cînd vi le arăt, că nu sînt singura care le vede pe sticla ferestrei dar eu mă uit de fiecare dată cu uimire, bucurie amestecată cu respect pentru modul în care își croiesc ele frumusețea... pentru mine, firește! Only time - Enya Asculta mai multe audio diverse

Cred că românul are în genă o chestie tactilă și un complet dispreț pentru spațiul privat al celuilalt. Probabil din vremea cozilor la orice, sindromul ăsta al lipirii de celălalt, poate așa ajungi mai repede, mai întreg, mai minunat la liman! Asta în cazul în care nu ignori complet coada la ceva (de exemplu la schi-lift) și te bagi direct în față, că de, unii sînt mai "deștepți". De cînd cu distanța impusă de bănci la ghișee, parcă mai ai puțin spațiu să respiri dar asta doar atunci cînd ai ajuns acolo, și nici aia întotdeauna. Unii mai au ceva decență la bancomate și așteaptă la o parte. Eu am avut și neplăcuta experiență să îmi stea o tanti în cîrcă în timp ce butonam tastele, fără nici o jenă, m-am uitat la ea cu subînțeles, ea nimic! Pînă la urmă n-am mai rezistat... i-am zis cîteva, nu că mi-ar fi fost frică că îmi memora PIN-ul sau ceva de genul, dar nu suport să-mi invadeze cineva spațiul ăla de siguranță pe care îl avem cu toții, e drept că de dimensiuni variabile. D

N-o să vă spun despre melodia celor de la Sunrise Avenue, deși îmi place foarte mult (o pun totuși să o ascultați și voi). Dar am simțit nevoia să vă povestesc despre prima dezamăgire Calzedonia . Cred că sînt cel puțin cinci ani de zile de cînd port aproape exclusiv ciorapi/colanți, etc. de la ei. Fiecare excursie a mea sau a altora în străinătate include o cercetare prealabilă pentru a vedea dacă există un magazin Calzedonia acolo. Urmat de o mică listă de cumpărături... cu te rog, te rog eu, dacă ajungi acolo, ia-mi și mie... (mulțumesc încă o dată, se știe cui!). De cînd îi port n-am avut probleme, am virusat și pe alții cu această marcă. Mi se pare că au un excelent raport calitate/preț! Acum doi ani și ceva, pe bicicletă fiind, cu colanți Calzedonia pe sub pantalonii scurți, am căzut vreo trei metri prin tufișuri, aveam pielea julită sub colanți, colanții intacți... adică sînt foarte rezistenți! O calitate similară găsisem cu ani de zile în urmă la ciorapii-pantalon Adesgo, foart

Unul dintre apanajele net-ului este că apropie oameni indiferent de locație sau de cunoașterea efectivă în viața reală. Că pînă la urmă ajungi să descoperi oamenii respectivi și în realitate este opțional. Pe Je am "cunoscut-o" inițial prin intermediul blog-ului ei, înainte ca ea și Seb (pe care îl cunoșteam în realitate, de mai mulți ani) să ia decizia emigrării în Tenerife. Le-am admirat amîndurora curajul, le-am urmărit constant pașii acolo, departe. Ne-am și întîlnit, live, atunci cînd au venit acasă, în Sibiu. Je m-a uimit cu calmul ei, cu faptul că posedă o cunoaștere minuțioasă, enciclopedică, a tuturor lucrurilor care o interesează, și nu sînt puține! Pe Prințesa Urbană nu o cunosc personal, am ajuns la ea pe blog la recomandarea unei prietene, de atunci, fac cumva și citesc ce i se mai întîmplă, din cînd în cînd mai las un semn acolo, v-am povestit și cum una dintre cititoarele ei a ales să îmi facă un frumos cadou, un mp3 player portabil pentru excursiile mele pe b

Așa arăta ninsoarea prin parbrizul mașinii, marți, pe Dealul Negru, dar nu despre asta vreau să vă spun. Nu am avut cum să fiu pe fază pentru că habar n-aveam de existența unui astfel sau unor astfel de subiecți pe drum. Despre ce este vorba: duminică, mergînd noi spre București, eu pasager, tatăl copiilor la volan, un nene la costum tras pe dreapta, făcea semne cu mîna ca și cînd ar fi avut probleme cu mașina. Ea, mașina, destul de mare, habar n-am ce marcă, sigur mi s-a spus dar am uitat cu totul. Oricum, curăței! La care dl. de la volan începe să vocifereze că nu se mai satură ăia de pe marginea drumului, că de ani de zile îi tot vede, sînt doi (e drept, după cîțiva zeci de kilometri l-am văzut și pe al doilea), între timp au schimbat mașinile, au ajuns la unele mai scumpe! Cum? Profitînd de naivitatea altor șoferi, care opresc să îi ajute și sînt suficient de creduli cît să le dea niște sume de bani "cu împrumut", că au rămas în pană, că pînă la service, că nușce. Sumele,

Pentru că, atunci cînd ajungi acasă te trimit în grădină, sub stejar, să vezi surpriza: "Omul de Zăpadă, mama! L-am făcut așa cu brațe care îmbrățișează! Pe cine? Pe tine, mama! Cum te îmbrățișez eu, te îmbrățișează și el!" Da, știu, vă tot bat la cap cu din astea... dar sînt drăguțe! Iar metafizicul (Arin) are cîte una pentru fiecare zi/săptămînă/anotimp! :)

Vă spusesem cum că, imediat cum mă întorc de la București (mă rog, asta însemna după marți, nu v-am spus de vizita de lucru), mă plantez la Weinkeller pentru meniul săptămînii, încă nu știam ce va fi dar ceva era sigur: desertul, găluște cu prune!!! Astăzi vă pot spune și restul: ciorbă de fasole cu afumătură (ceapa roșie e opțională) și piept de pui cu spanac. Eu nu mi-am luat ciorba dar n-am rezistat să nu gust din farfuria însoțitorului și era buuunăăă (mai ales cu ceapă ;) Despre faimoasele găluște: au fost foarte bune, sosul delicios, singura observație personală este că data viitoare le vreau încălzite, ca să fie exact cum le mîncam acasă. Din noutățile săptămînii (normal că dau din casă, sînt generoasă!), citat din evenimentul postat de Weinkeller pe fațăcarte: " Pentru cei care apreciază aromele și rigoarea bucătăriei germane, avem o surpriză plăcută, la sfârșitul acestei săptămâni. Vineri după-amiază, începem colaborarea cu un bucătar german pentru care prepararea mâ

V-am mai dat ceva indicii pe aici despre cum îi este suficient mamei mele ca un lucru să aibă atașată o promoție, un cadou, ceva, oricît de inutil, pentru ca ea să îl cumpere, respectiv să îl comande prin poștă. Dacă lucrurile primite cadou de la Yves Rocher sînt folositoare, au o calitate acceptabilă, îmi plac, cei de la Reader's Digest, deși fac enciclopedii drăguțe, și de la încă unii cu plante de grădină, o cam dau de pereți cu produsele atașate. Am uitat să spun că, de cele mai multe ori, ce primește îmi face mie "cado". Așa am o rață de plastic hidoasă, de pus în grădină, nu mai știu dacă măcăne, stropește sau ce face ea ca rață de grădină, că n-am avut entuziasmul să încerc. Mai am un termos care nu e etanș, cu care am botezat cu cafea cu lapte toată mașina pe drumul spre Grecia, o rolă de tăiat pizza care nu taie nimic, nu doar pizza, etc. Zilele astea o anunț pe mama că are o înștiintare de la Reader's Digest că a primit un colet: Eu: Ai primit iar nușce. Mam

... la gîndul desertului din meniul săptămînii viitoare din Weinkeller . Săptămîna asta l-am ratat deși tare pofteam la ciorba ardelenească, cotletul cu sos de ciuperci, cartofii cu rozmarin și mărul în aluat de bere. Felurile de mîncare pot fi combinate cîte 2 (la 16 lei) sau cîte 3 (la 20 de lei), prețurile super rezonabile, de luni pînă vineri, între orele 12.00 și 17.00 au meniul săptămînii, în rest, găsiți meniul pe site. Am încercat să compensez de dimineață printr-o omletă cu ciuperci, sos de soia, usturoi, telemea și rucola. Mai sus, ea, omleta, încă în tigaie... de notat că, la mine în casă, cultul omletelor elaborate a fost instaurat de Honey iar eu îl perpetuez. De ce aștept eu neapărat săptămîna viitoare? Pentru că astăzi, am dat nas în nas din întîmplare cu Claudiu (nota redacției: cel care deține în prezent Weinkeller). Eu, necăjită că am ratat meniul săptămînii, el, divulgîndu-mi că săptămîna viitoare au ca desert GĂLUȘTE CU PRUNE!!! Ăsta este unul dintre dacă n

Pentru că Miju a remarcat apariția unui nou tagg, mă gîndesc să îl folosesc și a treia oară (dublu, avînd în vedere că apare și ca titlu), așa, de bun venit... știu că nu am mai făcut asta cu nici un alt tagg dar mai există și excepții. O parte dintre voi știți că a existat în istoria mea recentă o perioadă mai "lirică", să-i spunem așa! Cînd modul de a ține un jurnal virtual era versul alb, e bine și sintagma "cuvinte aglomerate", în caz că vi se pare prea mult să le spun versuri. Am lăsat și data... să se înțeleagă istoric angoasele mele. Doar fotografia este de acum două zile, semn că sînt încă aici!

Pentru că eu și Adriana aveam nelămuriri legate de meniul rechinilor balenă din filmulețul postat acum două zile, am apelat la nenea Google. Am aflat că ar mînca plancton și pești mici așa că am răsuflat oarecum ușurate că eventuala incursiune în acvariul ăla imens s-ar solda doar cu posibile înțepături prietenești ale pisicilor de mare (de discutat pe tema prieteniei). Printre rezultatele afișate, găsesc ceva cu mulți pești care mănîncă tot... jocuri "educative" pentru copii. M-a pus curiozitatea să accesez pagina și găsesc o minunăție de descrieri la fiecare joc, trecînd peste greșelile de exprimare și foamea de cuvinte, una mai sadică și mai sîngeroasă decît cealaltă, promițînd distracții nemaivăzute cînd reușești să mănînci de toate, pești, oameni, lebede, și sînge, mult sînge... "special pentru tine"! Dacă nu mă credeți, aveți mai jos niște exemple: Monstrul din Ocean 2 Joc nou pesti care se mananca special pentru voi. In jocuri pirati, corabii si balene ast

Hmmm... v-am mai spus eu cît sînt de dependentă de o anumită rețea de socializare, fațăcarte. Majoritatea prietenilor, cunoscuților sînt la curent cu ce mi se întîmplă, urmărindu-mi actualizările paginii... și nu sînt puține. Bine sau rău, deocamdată, viața mea este pe fațăcarte! Oare vreau să îmi fie și moartea acolo? Asta încă nu știu! Nu știu dacă voi vrea să fie publicat atunci un anunț dramatic cum că dispărui în lumina apusului. Sau că mă va interesa foarte mult cîți vor da like sau share la asta. Știu că am făcut public de cîte ori mi s-a oferit ocazia faptul că vreau să mă incinereze, perspectiva unei morți mai puțin definitive și a trezitului puțin vie în sicriul de sub pămînt nu mă încîntă deloc. Cenușa, de preferat în mare sau de pe un vîrf de munte, să-mi marcheze risipirea în cele patru zări. Revenind la rețeaua respectivă, aflu astăzi cum că este disponibilă o aplicație, ifidie , prin care poți înregistra un anumit mesaj, scris sau video, care să fie publicat pe pagina ta

Chiar îmi pare rău că nu pot mulțumi acum celei/celui care mi-a arătat prima oară minunea asta de filmuleț sau unde l-am văzut prima oară, pentru că rezervele proprii de lecitină acționează aleatoriu. Dacă vă amintiți voi, spuneți-mi și mie, valabil și dacă l-am mai postat o dată! Asta nu schimbă cu nimic cît este de frumos totul... imagine și muzică! Mi-e frig acum și mă doare în gît dar tot mi-ar plăcea să pot înota în mijlocul viețuitoarelor respective:

Parcă nu v-am mai recomandat de mult un film. Ăsta (In Time, sursa foto ) l-am văzut ieri, eu am aflat de el pentru că m-a întrebat Carmen cum îl găsește, l-am căutat pentru ea tot pe site-ul ăla cu filme pe care mai bîntui . Povestea e interesantă: undeva în viitor, oamenii sînt programați să trăiască bine mersi pînă la 25 de ani, aici, stop joc de-a îmbătrînitul, oamenii rămîneau cu aceeași înfățișare (forever young), atît că o dată cu asta pornea și lupta contra-cronometru, fiecare minut trăit în plus se cîștiga prin muncă/furt/jocuri de noroc/cadou, cu un an de grație să te dumirești de unde te-a lovit bomba! Și nici gînd de " Opreşte , Doamne , ceasornicul cu care ne măsori destrămarea... " Asta pînă ce eroul principal (interpretat de Justin Timberlake), ajutat de moștenitoarea unui imperiu al timpului (Amanda Seyfried), nu încearcă să schimbe ordinea lucrurilor, asumîndu-și rolurile de haiduci moderni. Intrigant subiectul, atunci cînd am citit că este scris și regizat

Sînt o ființă care refuză lucrurile super moderne, super high-tech cu super-funcții pentru că nu cred că aș avea nevoie de ele, acum mă voi referi doar la telefoanele mobile, în cazul cărora, cu riscul de a supăra o parte dintre cunoscuții mei, mă uit cu uimire/compătimire/neînțelegere cît sînt de concentrați asupra butoanelor, ecranelor, chiar dacă au o persoană în carne și oase față în față cu ei dar pare mai important/interesant/vital să butoneze tastele. După această introducere cam lungă, recunosc că am ajuns să scriu despre telefoane, inspirată fiind de postul Alexandrei , apropos de obsesia pentru o anumită culoare, nu spun care! Atunci cînd mi-am luat actualul telefon, pe punctele de la un abonament (și îl folosesc în altă rețea), am văzut modelul de mai sus și e clar că nu l-am mai lăsat din mînă. Conversația mea cu nenea de la relații cu clienții: Eu: Gata, am găsit, ăsta îl vreau! El: Știți, aveți destule puncte, vă puteți lua alt model, mai performant (a se nota că eu știam

Se pare că ori nu scriu ori scriu prea mult așa că... a treia găselniță pe ziua de astăzi ar fi întrebarea mea referitor la ce era ieri pe cer... adică stolul imens de zburătoare, ce nu-mi păreau a fi ciori că prea erau sus de tot. În poza din stînga n-am folosit zoom-ul, poate aveți vreo lupă la îndemînă, să vă confirme că pe cer erau niște puncte deplasîndu-se. În dreapta am încercat și eu și Pixie să surprindem ceva din păsăretul respectiv dar na, greu de tot! Lumină puțină, distanță mare, măcar am oprit mașina pentru asta! Păreau a se îndrepta spre Nord și nu-mi dau seama dacă asta e o migrație normală sau datorată încălzirii globale, le-o fi fost deja prea cald în Sud? Și ele, păsările călătoare, la fel ca și vietățile marine, afectate de curenții în continuă încălzire, își dau duhul de cald? Nu văd că e ianuarie în calendar și că mie mi-e frig? Pentru că tot eram cu ochii pe sus după aripi, am rămas cu ei acolo, după ușoarele irizări ale norilor în apus avansat, cu tușe de mov și

Recunosc, a fost o vreme în care mă gîndeam că eu și muzica clasică ne vom tolera dar nu ne vom iubi niciodată. Nu mai știu cînd și cum ne-am întîlnit astfel încît să o aud și eu cu adevărat, cînd s-a produs decliclul ce ne-a unit, sigur a fost în perioada pickup-ului și a discurilor Electrecord , sfîrșitul liceului, începutul facultății (habar n-aveam că mai există compania). Atunci am ascultat prima oară Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră al lui Rachmaninov. A fost dragoste la prima ascultare, atunci preferam partea a 2-a, de Adagio Sostenuto, mi se părea culmea lirismului, în timp, am învățat să apreciez întregul concert, cu trecerile lui spectaculoase de la calm la zbucium. O dată cu evoluția mijloacelor de redare, am căutat o variantă pe CD. Primul l-am primit cadou de la Santino , impresionat că îmi place Rach Due, cum îl numea el, o versiune ușor modificată a concertului, coloană sonoră a unui film de animație, dar a fost foarte bine primit, altă variantă nu aveam pe vreme

De dimineață (așa pe la 10.15, o dimineață mai tîrzie), eu cu Arin și mama respectivă pe marginea patului: Mama: Ți-am cumpărat o carte. (o pune lîngă pat) Eu: Ce carte? Mama: De ce mint copiii... Eu: Aha, bună treabă! Arin: De ce nu o carte cu de ce mint adulții? sau de ce mint... (aici nu mai țin minte ce categorie era) sau de ce mint... morții?! Eu: ??? Arin: Oare dacă ești mort și ajungi în iad... mai mori o dată? Eu: Cum adică să mai mori o dată? Arin: Păi așa, că ăia au coasa și cazanele cu flăcări... Rămîne să meditez la asta, e în ton cu ultimul film de animație văzut, de pe DVD-urile de la Monika , The Corpse Bride ( sursa foto ), singură, m-am gîndit că nu ar fi chiar potrivit pentru copii. Cu ei am văzut alaltăieri Pisicile aristocrate, ne-a plăcut la nebunie, mie mi-era tare dor să îl revăd, ei l-au văzut în premieră. Later Edit: se pare că... o dată pe an, iarna, mă apucă asta cu moartea definitivă , e drept că în contexte diferite! Probabil legată și de fobia mea de a fi

Mai mult ca sigur sînt coșmarul oricărei gospodine care se respectă: sînt în urmă cu spălatul vaselor, al aragazului, cu strînsul hainelor... și lista poate continua! A se înțelege faptul că nu regret deloc asta, pur și simplu am alte priorități! Din seria lucrurilor care mi se întîmplă numai mie, putem adăuga operațiunea Frigiderul. Azi dimineață, trezită eu fiind foarte devreme și totuși "proaspătă" am zis să fac niște lucruri constructive înainte de a relua somnul de frumusețe. Adică să întind rufele și da... să scot frigiderul din priză pentru a se dezgheța (frigiderul a cărui ușă de la congelator stă ori din inerție, ori e lipită cu scotch, adică e pe un fel de mod îngheț continuu). În caz că vă întrebați ce se întîmplă cu calota glaciară ce devine tot mai mică și mai mică, să știți că nu se pierde, se transferă doar în congelatorul meu! Gîndesc eu la acea oră matinală cum că... după ce am dus alimentele în pivniță iar unele le-am scos la temperatura de îngheț de afară,

V-am mai povestit eu despre minunățiile făcute de Monika din sîrmă, zale, pietre semiprețioase, hîrtie (origami) și mai nou, fimo. Și cum mi-a făcut ea brățara cea frumoasă șah cu verde. Ei, Monika a înțeles cît sînt eu de dusă după Mica Pisicuță Japoneză și cît sufăr că nu am accesorii la hăinuțele pe care le-am tot achiziționat de prin cele țări. Și pentru că am rugat-o frumos, a meșterit pentru mine setul de lîngă, cu cercei și brățară sau colier, plus surpriza: o pereche de cercei asimetrici, din sîrmă argintie, îi vedeți pe pagina ei , stîngul spune Hello, iar dreptul spune Kitty... și sînt minunați!!! La fel cum e tot setul și nu știu cum să îi mulțumesc mai frumos! P.S. Ca să nu mai vorbim că Monika mi-a împrumutat DVD-urile ei cu Pisicile aristocrate și cu Doamna și Vagabondul și Parisul Vesel. Mi-era un dor să le revăd... Somebody out there loves me... că îmi trimite astfel de oameni în cale!

Probabil că și la alte feluri de mîncare există riscuri deși n-am poftit la gustat carne sau cartofi cruzi, bine, morcovii pentru supă sînt tentanți, acolo mai curăț unul-doi pentru mine și Radu. Daaar... cînd vine vorba despre tartă (mai sus înainte și după gelatină) ar fi oareșce probleme. Ignorînd amestecul de citrice și cafea cu lapte, că na, mai rămîn după ornat... dacă te pun păcatele să gîndești că ar da bine și vișinele din vișinată deja dă cu virgulă... Pentru că, atunci cînd sînt golite din sticlă nu poți să calculezi exact cîte îți trebuie și... o dată ce sînt în cană, sînt și cu vișinata auxiliară și ce să faci cu ea, că e păcat să o pui înapoi în sticlă... o bei, nu?! Și uite așa apar riscurile majore... că vișinata creație proprie, în ciuda părerii lui GG și a mamei mele că ar fi un siropel, nu e! Mai ales cînd o bei dintr-o dată să eliberezi cana și să strîngi de pe masă. A se nota faptul că este complet contraindicat să mergi ușor amețită să prepari gelatina pentru tart

Asta clar de tot! Nu e de mirare că am relaționat întotdeauna bine cu bărbații (a se nota că prietenele mele bune sînt excepția care confirmă regula). Cum o dai, nu e bine! De exemplu, Honey era îngrijorată astăzi de cum o să mă împart eu în 5 de acum înainte (cu precizarea hotărîtă că "în cei 5 intră și ea". Ca să o împac, mă scapă gura și îi spun că nu m-am putut abține astăzi și i-am luat ceva, același lucru pe care mi l-am luat și mie: GG hihi... ce? ce? nu fi rea si zi EU neee... vezi tu GG reao! sosete? chiloti? EU nu pot să cred că ai ghicit din prima GG serios???????????????? EU daaa... antiderapante, să vezi ce sweet sînt GG hai ,ma...nu trebuia sa-mi spuuuuuui! reao!!!!!! EU phiii... femeie, nicicum nu-i bine Uite așa... am ieșit eu lupul cel negru și rău din toată povestea asta! Și mă plîng public, na! Și vă arăt și șosetele! :))

Ce e interesant la a avea copii care cresc este că nu încetează să te surprindă cu lucruri care habar n-aveai că există acolo. Luni am ieșit cu prieteni buni, copiii mei și copiii lor, eram ca o mică trupă de asalt, șase adulți și șase copii, închipuiți-vă că majoritatea copiilor fugeau prin Piața Mică după BeyBlade-urile lui Arin... Pentru că micii huni dezlănțuiți trebuiau să mai și alimenteze, ne-am îndreptat spre Max, știam că acolo au loc de joacă pentru copii, astfel încît puteam să povestim și noi în liniște. Au și pian, la ora aceea nu cînta nimeni profesionist așa că, atunci cînd am auzit ceva ce părea a fi armonizat (mai încercaseră și alți copii clapele), m-am dus să văd ce se întîmplă, să mă asigur că nu suferă pianul. Inițial, cînd l-am văzut pe Arin acolo, am vrut să îi spun să nu mai cînte, că nu este voie, dar cînd l-am văzut cît este de concentrat și mi-am dat seama că ce improvizează el acolo sună într-un fel... l-am luat pe Pixie și am stat să îl ascult. A se nota c