Eu cu țuica ce fac?

Informații ajutătoare:

Se făcea că în urmă cu aproape șase ani mergeam cu tatăl copiilor la prima nuntă care s-a ținut vreodată la Bîlea Lac, pe lac. Protagoniștii: un fost coleg de facultate de-al domnului și aleasa lui, nemțoaică get-beget. Ambii iubitori de munte și dacă nu mă înșeală memoria, aici se cunoscuseră sau ceva de genul. 

Nuntă ca-n povești, a ținut de vineri pînă duminică! Cu prietenii miresei veniți cu un autobuz gen rata de Poplaca, de la Germania încoace! Vineri noaptea foc de tabără, alungat spiritele, spart multe vase aduse de nuntași, mirii măturat cioburi cu mare hărnicie. A doua zi, slujba cununiei pe lac, frig, zăpadă, mireasa în rochie fără mînecuțe, rezistat fără probleme (trăiască vodka sau țuica sau ce-o fi fost). Îngrămădit preot ortodox, preot catolic, mirii, ținătorii de lumînări, fotografii pe mica insuliță de pe lac, avut emoții la fiecare înconjur al mesei ce ținea loc de altar să nu pice careva în apă. Noaptea, petrecere, lacul înconjurat de torțe aprinse, foc de artificii, tralala și hop așa, duminica mîncare și către case.

După atîtea informații mai mult sau mai puțin folositoare, problema zilei mele de astăzi: căutînd ceva prin pivnița din dotare am dat de două bucăți sticluțe de plastic, mărturiile de la nunta respectivă, pline cu un lichid cu o tentă gălbuie, bănuiesc țuică. N-am avut curajul să deschid dopul niciuneia să-mi bag nasul în ea. Revenind la titlu: eu cu țuica ce fac??? Cică are circa șase ani, oare e băubilă? Nu că aș bea țuică dar na, e bine de știut!