Cosmos

Sînt cîteva flori de grădină care mi-au marcat copilăria, nu le pot vedea fără să îmi aduc aminte de grădina bunicilor mei de la București: petuniile și gura-leului, luxuriante și răsărind din cele mai nebănuite colțuri, vedete ziua, noaptea, luminată și îmbătată de mirosul reginei-nopții și al caprifoiului (cunoscut de mine ca și mîna-doamnei). Într-un fel sau altul am încercat să le am și în grădina mea de adult. Petunii n-am reușit să am niciodată ca ale bunicii mele, probabil nici nu mai găsesc pe piață acum soiul ăla, parfumat, se înmulțea singur, de la un an la altul.

Dincolo de ce găseam în grădina bunicilor au mai fost niște flori pe care le asociez cu strada Duioșiei, strada copilăriei mele (pentru că am petrecut aproape integral vacanțele acolo, plus anul dinainte să încep școala, o pot numi așa). Sînt florile de Cosmos, era un strat întreg în capătul străzii, mai mereu vizitate de fluturii coada-rîndunicii. V-am scris demult aici despre ei.

Anul ăsta este primul an cînd am așa ceva în grădină, am cumpărat în primăvară semințele de la OBI, am fost cumva dezamăgită că nu au înflorit peste vară, așa cum mă așteptam, poate le-a dat peste cap căldura, au crescut foarte înalte și au înflorit deabia în octombrie. Săptămîna trecută am reușit să le fotografiez în grădină, parcă m-au uimit cumva că păreau să plutească deasupra tufișurilor, strecurîndu-și florile și în coroana oțetarului, mai multe tonuri de roz și unele albe, se legănau ușor sub soarele la apus.

De obicei nu-mi place să tai florile, îmi place să mă bucur de ele afară, acum a trebuit să tai aproape toate florile de Cosmos, mama îmi spusese că va îngheța la noapte. Așa a fost, ce n-am tăiat eu ieri astăzi era terminat de frig.

N-am avut niciodată un buchet de flori de Cosmos în casă. Acum că îl am, mă bucur de el ca un copil, la lumina zilei sau la cea artificială, mi se pare că arată la fel de bine, un norișor roz poposit pe holul meu! N-am vrut să renunț la nici una, m-a rugat mama să îi dau și ei cîteva, n-am putut!