Summitul vieții

O parte din mine știe că ar trebui să mă bucure summitul din mai. Că de, vizibilitate, turism, oportunități, mai bine pentru oraș, pentru cetățenii lui, blabla... Că lumea o să ne vadă, o să ne știe cât suntem de minunați și ardeleni și ce frumos e la Sibiu!

A nu se înțelege că nu îmi place orașul meu, așa cum e el. Dar... nu cred că e pregătit și, cu siguranță oamenii lui nu sunt pregătiți pentru așa ceva. Peste tot se cască rănile nepăsării, ale cantonării în ”merge și așa”, ale proastei creșteri. Degeaba spoim niște fațade, plantăm niște copaci și niște floricele, vopsim marcajele stradale cu ceva mai puternic decât acuarela și spunem că suntem mai europeni, mai frumoși, mai înalți decât eram până acum o lună.

Imaginile din postarea aceasta sunt de acum două săptămâni, dintr-o sâmbătă însorită când am ajuns în centru jumătate cu Tursib-ul, jumătate pe jos... să mă bucur de orașul meu. Jumătatea motorizată se datorează faptului că nu mă bucură foarte tare să fiu pieton pe Alba Iulia.
Luată la pas, zona centrală este un amestec de statui și case vizibil afectate de trecerea timpului/vremii, nesimțirea unora (un mic exemplu sunt sticlele sparte lăsate pe trotuar, ulei extravirgin de măsline și ulei de rapiță, mă gândesc că nu erau chiar sărăntoci dar banii nu vin la pachet cu educația în plus). Gunoaiele la ele acasă lângă tomberoanele pentru colectare selectivă.

Pe strada Banatului, ceva clădiri de transformatoare electrice sau ceva din domeniu, nu mă pricep, cu geamuri sparte prin care întrezărești ruina și mizeria dinăuntru. În zona Primăriei de pe Victoriei m-am simțit salvată privind în sus la platanul profilat spre cerul albastru. Mi-a trecut repede, în pasajul din apropiere (despre care am mai scris aici), sunt vizibili anii de mizerie adunată, măturatul la suprafață nu a putut îndepărta crusta de noroi și praf.

Da, sunt afectată de închiderea instituțiilor de învățământ în perioada summit-ului, nu îmi programasem nicio vacanță în perioada aceea, ca să am ce să fac cu Maia (nu, încă nu cred că ar putea rămâne singură acasă cu frații ei mai mari!), da, mi-e groază de orașul meu blocat! Poți închide școlile, goli terasele, închide traficul dar am o dilemă: cum va face conducerea urbei să nu bată vântul în perioada aceea? Știți cum zboară toate resturile aruncate aiurea? La câte gunoaie avem peste tot, acestea vor ateriza frumos și poetic în inima cetății, numai bune să ne putem lăuda cu reuniunea informală a Consiliului European al Gunoiului!