Atunci când nu înțelegi și taci

Sunt convinsă că mulți dintre voi ați citit postarea asistentei medicale SMURD și, dacă aveți copii ați simțit cel puțin fiori reci pe șira spinării. La mine, pe lângă fiorii reci s-a lăsat cu lacrimi și cu decizia de a achiziționa cât de repede noul scaun de mașină pentru Maia. A ajuns la limita de greutate și, în plus i-ar trebui unul mai înalt. Exclus să o duc fără centură în el, i-am pus centura până și în autocarul cu care am mers la București, cred că eram singurii dintre pasageri care purtau centura în timpul deplasării.

Nu voi înceta să mă minunez de inconștiența anumitor părinți, din toate categoriile sociale. Anul trecut, în giratoriul Bieltz cu Alba Iulia, la geamurile din spate ale unei mașini exagerat de mari (pentru mine asta înseamnă ceva din categoria mașini ”de teren, scumpe”), atârnau doi puști, eu nu le-am dat mai mult de șase ani, veseli nevoie mare, gesticulau fiecare pe geamul lui. N-aveau nici măcar ”centura Firea”. Nimic, nimicuț. Probabil părinții erau convinși că o mașină scumpă ține loc de talisman norocos. Lor nu li se poate întâmpla! Sper, de dragul puștilor, să nu!

Vorbeam despre categoriile sociale pentru că astăzi, ducând-o pe Maia la grădiniță, depășesc o tanti biciclistă, rula destul de bezmetic, se vedea că își pierde echilibrul, undeva la vreun metru de bordură. Când ajung în dreptul ei, mă uit să văd ce avea. Avea un copil, maxim trei ani, în față, nu tu cască, nu scaun de purtat copiii pe bicicletă, într-un coș de metal, ăla în care îți pui cumpărăturile sau florile (dacă defilezi la Biciclete Cochete). Șoc și groază, a ajuns cu copilul, tot ghemuit în coșul ăla, e coleg de grădiniță cu Maia. Încă îmi reproșez că nu i-am spus nimic. Poate ar trebui să ignor piticul ăla care îmi spune că fiecare își ia propriile decizii! Eventual, să mă ofer să îi plătesc un abonament de autobuz?