Post foarte lung despre introdus copii în lume

Unul dintre apanajele net-ului este că apropie oameni indiferent de locație sau de cunoașterea efectivă în viața reală. Că pînă la urmă ajungi să descoperi oamenii respectivi și în realitate este opțional.
Pe Je am "cunoscut-o" inițial prin intermediul blog-ului ei, înainte ca ea și Seb (pe care îl cunoșteam în realitate, de mai mulți ani) să ia decizia emigrării în Tenerife. Le-am admirat amîndurora curajul, le-am urmărit constant pașii acolo, departe. Ne-am și întîlnit, live, atunci cînd au venit acasă, în Sibiu. Je m-a uimit cu calmul ei, cu faptul că posedă o cunoaștere minuțioasă, enciclopedică, a tuturor lucrurilor care o interesează, și nu sînt puține!
Pe Prințesa Urbană nu o cunosc personal, am ajuns la ea pe blog la recomandarea unei prietene, de atunci, fac cumva și citesc ce i se mai întîmplă, din cînd în cînd mai las un semn acolo, v-am povestit și cum una dintre cititoarele ei a ales să îmi facă un frumos cadou, un mp3 player portabil pentru excursiile mele pe bicicletă.
De ce am ales să vă spun despre ele? Pentru că nu pot să nu fac o paralelă între experiențele din viața lor, amîndouă însărcinate, cu moduri diametral opuse de a-și pregăti acest eveniment major. Pe Je o văd curajoasă, hotărîtă și frumoasă ca o zeiță a maternității (am împrumutat una dintre fotografiile recente făcute de Seb, în săptămîna a 38 a sarcinii), cu alegerea ei care poate părea înspăimîntătoare de a naște singură acasă, doar ea și Seb și copilul lor, mizînd pe știința ancestrală a femeii de a da viață. Gîndurile mele sînt alături de ea, mă voi ruga să fie totul bine, sînt convinsă că se va descurca de minune! Am citit și articolul citat de ea pe blog, cu povestea Anei Măiță, o româncă ce a decis să își nască ambii copii acasă, fără ajutor medical. Impresionant!

În cazul Prințesei Urbane, pregătirile sînt mult mai costisitoare, mă bucur că își pot permite toate cheltuielile necesare pentru confortul ei psihic, vital în perioada sarcinii. O simt mai speriată și că se bazează mult pe liniștea venită din exterior, pe dotările spitalului, pe aparatura medicală, pe priceperea medicului ce o va asista.
Știu că Je îmi spusese la un moment dat, într-un comentariu, că ar trebui să povestesc aici despre experiențele mele. Nu sînt spectaculoase dar poate cineva va găsi ceva util! Iar eu voi avea în postarea asta un folder de rezervă pentru cazul că mă va lăsa memoria.
Alegerea medicului ce mi-a supravegheat sarcinile a fost un lucru firesc, era deja ginecologul meu, un om deosebit, dr. Marcu, deja la pensie dar un profesionist plin de calm. Știam că nu mă va putea asista la naștere dar am preferat să îmi asigure confortul psihic necesar pe parcursul sarcinilor. În amîndouă cazurile am avut iminență de avort, înaintea lui Radu mi se oprise o sarcină în evoluție, am fost speriată că lucrul ăsta se va repeta, din două în două săptămîni mă înființam la cabinet că vreau ecografie, să văd că este acolo, că se mișcă, că îi bate inimioara! După ce am început să îl simt mișcîndu-se parcă m-am mai liniștit! Am fost o gravidă activă, mergeam mult pe jos, n-am făcut sport dar cred că mi-au prins bine plimbările lungi! În total, m-am îngrășat 12,5 kg, din maternitate am ieșit cu 4 kg în plus, după încă o săptămînă mai aveam doar 2. Date tehnice! Am citit tot ce puteam referitor la sarcină, la naștere și creșterea copilului. Exercițiile teoretice prezentate într-o carte despre modul de a respira în travaliu mi-au fost de mare ajutor. Nu le-aș putea reproduce acum dar atunci le-am aplicat. Cu vreo lună jumate înaintea nașterii am fost la un curs pentru mame, gratuit, susținut de moașa șefă din maternitate. Ne-au fost prezentate filmulețe, material informativ, totul cu căldură și atenție. Aveam contracții cu săptămîni înainte să nasc. Nu pot să uit replica moașei la curs, îmi vedea contracțiile prin materialul subțire al rochiței de vară: "Știi că ai contracții, nu? Da, știu! Ce mai cauți la curs, că parcă văd că ne vedem mai tîrziu, în spital! Eh, e încă bine!" Am avut travaliu fals, cu o săptămînă înainte să nasc, cu dilatație 2, internare în spital, monitorizare, o noapte nedormită și lucruri de genul. Experiență pozitivă pentru mine: mi s-a făcut clismă (sufeream de o constipație acută, ce nu ceda decît rar, cu tot soiul de remedii naturale). Experiență negativă pentru mine: nu îmi place spitalul plus că în travaliu atunci era o cunoștință de-a mea pentru care lucrurile s-au încheiat foarte prost. Medicul ce îi supraveghease sarcina nu a ajuns, dintr-o chestie stupidă, de "fiecare cu gravidele lui", cea care era de gardă, medic rezident (nu foarte experimentat) nu s-a băgat, a lăsat-o să se chinuie în așteptarea doctorului ei (repet: REGULĂ NESCRISĂ STUPIDĂ!!!), fetița ei se strangulase cu cordonul ombilical, a intrat în suferință fetală, pînă la urmă au scos-o cu forcepsul, rezultat nefericit: este cu handicap psiho-locomotor pînă în ziua de astăzi, mă doare sufletul!
Peste exact o săptămînă, din nou contracții regulate, am stat mai mult acasă de frică să nu mă internez din nou degeaba, am ajuns la 1 noaptea la spital, la camera de gardă i-am rugat să îmi promită că nasc atunci, că eu nu mă internez dacă nu nasc, etc. Aveam dilatație 4 cm. Eram doar eu în zonă, o moașă și o infirmieră. Trezite din somn dar amabile, fără să le dau nimic. Din nou clismă, o injecție, probabil pentru a accelera procesul și s-au întors la somn. Eu, cuminte, m-am plimbat prin salon, pe culoar, cînd erau durerile mai puternice respiram cum citisem în carte, situația sub control. Pe la 4 și ceva a venit din nou moașa, mi-a verificat dilatația, ajunsesem la dilatație completă, ea și infirmiera au stat lîngă mine, în salon și îmi spuneau să împing în timpul contracțiilor. Teoretic, știam și eu cum, citisem că ar trebui să reușești asta de 2-3 ori în timpul unei contracții, mie îmi ieșea doar o dată după care îmi pierdeam suflul. Am rîs cu ele, le-am spus să aibă răbdare cu mine, că nu-mi iese ca la carte! Au fost foarte atente și înțelegătoare, din pat m-au pus să stau și să împing în picioare, strîngeam caloriferul în mîini, parcă mergea mai ușor așa. Totul repet, suportabil! Am tot împins așa vreo oră. Cu vreun sfert de oră înaintea nașterii propriu-zise, m-au mutat pe masa tradițională ginecologică, moașa mi-a rupt membranele iar lucrurile s-au accelerat/intensificat. Recunosc, am strigat de durere atunci cînd cele 4 kg ale lui Radu s-au extras la lumină, la 5.59 dimineața! Visasem să nu fac asta, nu mi-a ieșit! Era cam mult pînă și pentru mine, care de obicei sînt o bravă! Tot moașa mi-a făcut epiziotomie și m-a cusut, frumos și artistic! N-am văzut picior de doctor prin preajmă dar totul a fost foarte bine și fără. Repet: nu le-am dat nici un ban, mi-e o jenă teribilă de datul șpăgii în orice situație! Cînd a ajuns mama la spital, dimineața, după ce născusem, știu că le-a dat ceva drept mulțumire, nu mai știu dacă bani sau ceva cadou. Știu că moașa și infirmiera m-au felicitat, mi-au spus că: așa mamă, așa copil (Radu era măricel și frumos si rozaliu, cu Apgar 10, un pic Oblio de la spațiul strîmt prin care a trebuit să treacă dar asta s-a rezolvat ulterior)! Tot ele m-au trezit în palme și apă atunci cînd am leșinat în momentul în care am vrut să mă dau jos de pe masă. Am rîs și le-am zis că am impresia că am adormit. Eu și anemiile mele clasice! Două zile n-am putut să mă scol din patul de spital pe motiv de adio-ți pică frunza! :) Radu, sănătos, voinic atîta că nu sugea nici de frică, nici poveste să beneficieze de faimosul colostru! Eu, dădeam pe dinafară de cît lapte aveam și mă rugam să vrea să sugă. Într-un final, după o zi în care a fost lăsat nemîncat, fără faimoasa completare din spital, fără nimic-nimic, timp în care el se odihnea bine mersi, și cu răbdarea nemaipomenită a uneia dintre asistentele de la neonatologie (îmi pare rău că nu i-am ținut minte numele dar îi sînt recunoscătoare pînă în ziua de astăzi), care îl ciupea de călcîie, îi stimula fălcuțele, orice ca să stea treaz și să sugă, a început și copilul sportul ăsta, spre ușurarea mea. Cred că lucrul ăsta s-a întîmplat prin a treia sau a patra zi de spitalizare.
Despre condițiile în spital: mie mi s-au părut decente, erau trei paturi pentru mame, trei pătuțuri pentru bebeluși, personalul rezonabil de amabil, toaletele erau mai nașpa și cu lăuze preponderent aparținătoare națiunii înlocuitoare care fumau ca turcii acolo! Nu le-am cunoscut decît după două zile de stat exclusiv la pat și cu o asistentă după mine, care aproape că nu m-a ținut de mînă și în cabina respectivă, de frică să nu cad pe acolo. Visul meu era să plec din spital pentru că nici poveste de odihna trîmbițată de toate cărțile mele. Tot timpul exista o ușă undeva care se cerea trîntită, erau vizite peste vizite, termometru, spălat pe jos, vizită la mame, vizită la copii, adus copilul la pat în cazul meu pentru programul de alăptat, vizitele aparținătorilor proprii și ai colegelor de salon, într-un cuvînt... I can get no sleep! După ce am ajuns acasă totul a fost mult mai bine, asta și pentru că Radu a fost un copil care dormea cîte șase ore o dată, în primele săptămîni am reușit să îi mutăm somnul ăsta lung de la 12 noaptea la 6 dimineața așa că nu m-am putut plînge de nopți nedormite.
Cam asta ar fi prima experiență, nu știu dacă a fost suficient de traumatizantă, de înălțătoare sau cum o vede fiecare, pentru mine a fost în limitele normalului, eram pregătită să nasc cu cine se nimerește, nu m-am dus stresată la naștere, singurul stres pe care l-am avut a fost cel de a nu-mi pierde cumva controlul. S-a întîmplat și asta, n-a fost o tragedie, oricînd ar fi, pledez pentru nașterea naturală, nu știu dacă chiar acasă, poate voi povesti și despre nașterea lui Arin, în cazul căruia s-a impus asistența medicală de urgență pentru mine, după naștere și expulzarea placentei. Rămîne pe altădată!