Ce am văzut/simțit la FITS 2018 și nu am apucat să scriu pe Ora de Sibiu

Iar am dispărut cu săptămânile, când începusem să scriu mai des pe blog. Oarecum motivat, au fost 10 zile de FITS, zile în care am scris zilnic pentru Ora de Sibiu (ce anume, găsiți aici). N-am reușit să scriu despre tot, în parte datorită lipsei de timp, în parte datorită faptului că aș fi scris prea personal pentru un ziar, fie el și online.

La un moment dat, am scris o postare pentru o campanie Blogal Initiative, FITS era la a douăzecea ediție, am inclus și fotografii ale unor articole vechi scrise în perioada de voluntariat, poate am să repet o parte dintre lucrurile scrise acolo. Vorbeam despre oamenii deosebiți pe care i-am cunoscut la Festival, despre energia lor și experiențele revelatoare pentru mine. Unii dintre ei mi-au marcat cumva existența în moduri la care nici nu s-au gândit.
Sârboaicele de la Dah Teatar erau aproape nelipsite în primii ani de Festival, m-au impresionat de fiecare dată cu spectacolele lor, am ajuns să povestim, să petrecem mai mult timp împreună (prietenele mele au fost la un moment dat voluntarii care se ocupau de ele). Mi-a plăcut atât de mult Maja Mitic încât am spus acum mai bine de douăzeci de ani (eram în facultate) că, dacă va fi să am o fetiță vreodată, îi voi da numele ei. De doi ani și aproape opt luni fiica mea îi poartă numele, scris cu -i, m-am gândit că vor exista persoane care să îi citească numele exact cum se scrie și am vrut să evit lucrul acesta.

Maja Mitic - sursa foto

Anul acesta am avut plăcuta surpriză să o întâlnesc pe stradă pe Dijana Milosevic, regizor, director artistic al Dah Teatar, am povestit puțin, între două spectacole. Coincidența a fost mare, chiar căutasem în ziua aceea prin pod după pliante mai vechi de la FITS, voiam unul anume, pe care să îi cer autograf lui Marcel Iureș, dădusem peste pliantele cu spectacolele Dah, mă întrebam ce mai fac, a fost o mică bucurie personală întâlnirea cu Dijana. La fel și faptul că m-am băgat în seamă cu Noel Witts, profesor la universitatea din Leeds, prezent la FITS în toți acești ani.

Dijana Milosevic și Eugenio Barba la Sibiu - sursa foto

Pe lângă ”oamenii vechi”, anul acesta am adăugat alții, cu care am povestit sau doar i-am văzut jucând. Am scris pe Ora despre spectacolul la care am plâns la greu, Pe jumătate cântec, cu Anda Saltelechi, scris/regizat de Crista Bilciu. Întâmplarea face ca voluntarul responsabil de ele la FITS, să fi fost Radu. Nu de asta am ales să văd spectacolul, l-am ales pentru că m-a atras descrierea lui. Inițial i-am trimis Andei întrebările unui scurt interviu prin Radu, apoi le-am văzut la ieșirea de la un spectacol pe ea și pe Crista Bilciu și m-am băgat pur și simplu în seamă. Mi-a plăcut modestia ei și deschiderea către dialogul cu o aproape necunoscută (eram mai puțin necunoscută doar pentru că eram mama lui Radu, zic eu). Mi s-a părut interesant și să fac o paralelă între impresiile ei și ale Cristei Bilciu despre două spectacole de dans diferite, companii israeliene, de la una dintre ele tocmai ieșeam. Mie și Andei ne plăcuse mai mult cel de-al doilea, Între control și nebunie (Kolben Dance Company), Cristei Bilciu și Andreei, prietena mea (jurist ea de formație), primul, Laptele mamei (Kibbutz Contemporary Dance Company).

Laptele mamei

Ne-a plăcut pentru că a emoționat, avea un fir epic la care rezonai, momentul în care se aud glasurile de copii strigând după ajutor mi-a adus alte lacrimi pe obraz. În Laptele mamei lucrurile erau mult abstractizate, executate fluid, perfect, sincronizat și m-am gândit cum simțim noi lucrurile diferit, pentru unii ordinea, rigurozitatea sunt frumoase, pentru alții, emoția și nu întrutotul perfectul.

Între control și nebunie

Între control și nebunie

Pomeneam de Marcel Iureș. Nu știu dacă am mai scris aici că este unul dintre actorii mei preferați (nemaivorbind de faptul că mi se pare extrem de sexy, el și defunctul Adrian Pintea mi se păreau așa, dintre actorii români). Înainte să fiu sigură de acreditarea la Ora am cumpărat un singur bilet la FITS: la spectacolul Stage Dogs, cu Marcel Iureș și Florin Piersic Jr. Singurul pe care țineam neapărat să îl văd. Nu prinsesem bilet la prima reprezentație, doar la cea de la 21:30. Am avut noroc și am reușit să îl schimb pentru cea de la 18:00 (era complicat altfel cu culcatul Maiei), locul primit era foarte bun, în primul rând. După spectacol, am fugit în culise să iau autograf pe pliantul primului spectacol al Teatrului Act (al cărui fondator este M.I., și Stage Dogs a fost pus în scenă tot acolo), Cetatea Soarelui. Îl păstram de prin 1999 sau 2000, când a fost jucat la FITS, nu mai știu exact acum. Atunci când l-a văzut, i s-a luminat fața, a zâmbit nostalgic, m-a întrebat dacă nu i-l dau lui... nu i l-am dat! L-a pus pe Alexandru Iureș să îi facă poze. Adică am un artefact, acum și cu semnătura Maestrului!

Fața pliantului, cu autograful

Fiind în cabină cu amândoi, Marcel Iureș și Florin Piersic Jr., mi s-a părut penibil să nu îi cer un autograf și celui de-al doilea, pe biletul spectacolului. Ca să vă dați seama ce toantă am fost, a se citi impresionată de apropierea de unul dintre idolii mei, după ce mi-a scris pe bilet F.P. Jr îmi spune încântat de găselnița lui că mi-a scris ”un gând bun de la un câine blând...”. Eu am râs scurt, ceva gen Veorica... mhehe... am realizat doar în mașină, deja pe Bieltz, că era o referire la titlul piesei, la ei, ”câinii” de pe scenă! Toantă rău! Râdeam de una singură în mașină.

Apropos de tonterii, am mai făcut una, prin 2012, cred, când a jucat M.I. în Absolut (după Ivan Turbincă), la Sala Studio de la Sindicate. Atunci aveam un afiș cu mine, iar voiam autograf, zic să mă duc în spatele cortinei. Șoc și groază, dau cortina la o parte cu gândul că după ea... hol, cabine, ceva! Când colo, nimic nimicuț, zid și Iureș, ghemuit lângă un scaun, aștepta să plece lumea. Cred că ne-am speriat unul de celălalt, mi-a făcut semn să stau liniștită să se termine aplauzele, să poată ieși. Să vă mai spun și că acum nu știu unde este afișul semnat?

Scena și draperia după care erau ”culisele” - 2012

Absolut - 2012

Pentru că postarea asta devine mult prea lungă și pentru că scriu la ea când apuc de mai bine de o săptămână, mă văd nevoită să scriu pe scurt despre trei spectacole care mi-au plăcut mult:
1. Aller-Retour, Gigi Căciuleanu Romania Dance Company - București & Karma Dance Project - Paris - unul dintre cele trei spectacole care mi-au adus lacrimi în ochi pentru că... dans, pentru că... nai, pentru că... un fel de Miorița actualizată, pentru că... emoție și gânduri mișcate. Am auzit un nene lăudându-se înainte de un alt spectacol din FITS cum că a plecat rapid din sală pentru că nu i-a plăcut... din nou, gusturi diferite!
2. Povești ce ne despart, Luca Silvestrini's Protein, Marea Britanie, un fel de teatru-dans (am văzut mai nou că se poartă mai nou combinația asta), pe tema foarte actuală a multiculturalității. Cu mult umor, prin dans, dialog, muzică, ne sunt înfățișate o sumedenie de preconcepții și exemple de gândire stereotipică vis a vis de emigranții din Marea Britanie și ce ar fi ei capabili să facă, vorbească, gândească, în funcție de țara de origine.

Yuyu Rau  în Povești ce ne despart

Povești ce ne despart

 3. 9 piese de teatru remixate, UNTEATRU/Alex Ștefănescu. Nenea a luat 9 piese de teatru cunoscute (exercițiu de memorie să văd dacă le mai țin minte acum, clar nu în ordinea în care au fost în spectacol: Romeo și Julieta, Pescărușul, Iona, Steaua fără nume, O scrisoare pierdută, Așteptându-l pe Godot, Oedip, Hamlet, nu mai știu una, oricât mi-aș stoarce creierașii) și le-a repovestit, cântat și parodiat. Semăna cumva cu poveștile cântate ale Adei Milea, mi-au plăcut tare mult, e bine să nu luăm tot timpul în tragic marile teme. Bilă roșie pentru ”Hamlețică”, bilă neagră pentru că a folosit ritmuri de manele pentru Hamlet. Nu pentru că ar fi lezat cu ceva imaginea mea despre prințul Danemarcei ci pentru că nu gust deloc manelele și chiar și o parodie după ele mi se pare că le face reclamă. Am zis! Ca o paranteză la spectacolul lui Alex Ștefănescu, l-am căutat după aceea pe net (nu mai auzisem în prealabil despre el) și am găsit un interviu original, luat de o tanti, Greta, pe blogul ei, gret.ro. Căutați-o, citiți-i poveștile, sunt de râs, de plâns, de ce vreți voi, foarte frumos scrie.

Alex Ștefănescu

 În rest, pot să mă laud că, după atâția ani de FITS, am învățat să aleg spectacolele care îmi plac și am avut o singură dezamăgire, oarecum justificată, cu un spectacol la care am mers doar pe rațiuni de conjunctură, nu pentru că l-aș fi ales inițial. Este vorba despre Maestrul și Margareta, după romanul lui Mihail Bulgakov, pus în scenă la Teatrul Satiricus I. L. Caragiale din Republica Moldova. Aș fi plecat la pauză dar... n-au mai făcut pauza anunțată în program. Am spus că dezamăgirea a fost în parte justificată pentru că romanul, unul dintre preferatele mele, mi se pare extrem de greu de pus în scenă, au încercat și la TNRS, cu Zoltan Balazs, regizor, nici montarea aceea nu mi s-a părut strălucită. E greu, tare greu să reproduci planurile acțiunii, fantasticul, vizita Satanei în Moscova, lupta dintre bine și rău, umorul absurd, etc. Montarea moldovenilor urmărea mai îndeaproape cartea dar n-a fost de ajuns. Regizorul a încercat să introducă și un soi de Babel modern, cu actorii declamând în diverse limbi, inclusiv latină, m-a dezamăgit și faptul că limba preponderentă a fost rusa, parcă aș fi preferat româna de la ”frații de peste Prut”. Mi-au plăcut interpretările rolurilor secundare, acoliții Satanei, Behemoth, Azazzello și Koroviev, nu am identificat numele actorilor. Nu m-au convins nici Margareta, nici Maestrul, nici Woland, chestie de gusturi!