Orin și baletul

Uite că s-au făcut mai mult de trei luni de zile de cînd m-a trimis Brylu la balet și eu tot n-am scris nimic despre asta! Între timp, mi s-au mai atenuat din durerile acute de după vizionarea respectivă așa că am zis să îi mai dau o șansă baletului sibian și am profitat de oferta Adelei! 

În primul rînd vă spun că fotografiile le-am împrumutat din portofoliul de pe fb al lui Andrei Kolobov, căruia îi mulțumesc! Am profitat că mi-a dat acum trei luni acceptul în cazul celor surprinse în timpul spectacolului cu Frumoasa din pădurea adormită, pe care nu le-am mai folosit pe motiv de nescris pe blog, și nu i-am mai cerut voie și de data asta, mă gîndesc eu că nu se va supăra pe mine!

Pe scurt, despre experiențele mele în cele două cazuri: de la premiera spectacolului Frumoasa din pădurea adormită am plecat cu mai multe frustrări: că mi s-a părut destul de stîngaci și ezitant și cred că mă dusesem eu cu așteptări prea mari și cu filme cu mari balerini în cap ar fi prima! La asta s-a adăugat publicul format în proporție de 40% din fetițe (și ceva băieței) cu vîrste de la 3 la ț ani și mame aferente, deși nu era programată varianta pentru copii și spectacolul a durat aproape trei ore cu tot cu pauză (mult și pentru un adult). O parte dintre copii, firește, și-au pierdut rapid interesul (dacă l-au avut vreodată) pentru ce se întîmplă așa că baletul era punctat de ronțăit de chipsuri, dat din membre, exclamații mai mult sau mai puțin în șoaptă, strigăte de genul: Maaamiii, uite prințul! Maaamiii, uite vrăjitoarea cea rea! și altele de genul! (am și eu doi copii pe care încerc să îi expun la diverse experiențe culturale, gîndesc că pot să îmi dau cu părerea despre ce ar fi cam mult pentru ei) A treia frustrare a fost publicul entuziasmat frenetic de ce se întîmplă, aplauda fără discernămînt și discriminare de zici că eram pe stadion, fiecare pauză mai lungă de două secunde în coloana sonoră era urmată de aplauze generalizate, la un moment dat au fost induși în eroare și au început să aplaude într-o pauză de 1 secundă și au continuat cu aplauzele pe tot solo-ul (habar n-am dacă se spune pas de deux și dacă este o singură balerină) protagonistei, pînă la următoarea pauză. 

Buuun, trecînd peste această primă experiență, am văzut spectacolul programat săptămîna trecută: La Vivandiere - Anotimpurile. Muzica: Antonio Vivaldi. M-am încumetat pe ideea că, în caz că nu îmi place ce se întîmplă pe scenă, mă consolează muzica, una dintre preferatele mele din repertoriul clasic, m-a ajutat mult în timpul investigației RMN, îmi fredonam singură în minte la nesfîrșit fragmente din ea, ca să mă mai calmez. Mă bucur că am mers pentru că mi-a plăcut ce am văzut, o parte din spectacol a mizat mai mult pe mișcări și costume clasice, cealaltă pe modern, aducea a ce am văzut în spectacolele de teatru-dans din cadrul FITS, foarte inspirată coregrafia tinerei neo-zeelandeze Aleisha Sibhoun Gardner pentru partea modernă. Decor minimalist, lumini bine gîndite, am avut ce vedea! Plus un public mai puțin frenetic și cu mai puțini copii mici. Spectacolul a fost suficient de bun să mă capteze cît să ignor fetița de patru ani din stînga și băiețelul de o vîrstă similară și fetița de vreo doi ani jumate din dreapta. Pentru Honey a fost mai puțin ușor cu ignoratul că aia mică se ținea la un moment dat de ea. Nu știu să vă spun cînd se va mai juca dar, dacă contează cît de cît părerea mea, vă recomand să mergeți!