Tura în Natură - deal şi vale spre Vurpăr

Au trecut cîteva zile de la Tura în Natură de duminică, nu am fost promptă în a vă povesti impresiile mele, băieţii au fost, găsiţi descrierea expediţiei aici şi aici. Am şi împrumutat nişte poze din cele postate în contul Picasa al Turei în Natură şi o poză de grup de la unul dintre participanţi (Sorin Suciu). Eu nu voi fi atît de bărbată în ce povestesc, pînă la urmă, sînt femeie şi pot să mă şi plîng/răsfăţ în jurnalul propriu.
Pentru că mi-a plăcut tura precedentă, cea din decembrie, m-am agitat puţin să pot participa şi la asta. Agitat în sensul de luat Fervex toată săptămîna, bolit cu simţ de răspundere, amînat din nou bazinul de sîmbătă, să nu care cumva să fiu complet incapacitată duminică. Tratamentul a dat roade, duminică eram doar cu nasul în curs de lichefiere pe anumite porţiuni, trăiască şerveţelele-batistă, trăiască nu, că mi-am cam iritat nasul de la ele plus de la mănuşile de biciclit atunci cînd şerveţelul nu era o opţiune viabilă.
Am ajuns cu aproape 10 minute întîrziere la locul de plecare dar tot a fost timp pentru o servisare rapidă a Corei: Gabi mi-a umflat roţile, uimit de cum puteam să merg cu ele cu presiune 14 sau 15, cînd normalul cică era 40 (nu mă întrebaţi despre ce unitate de măsură este vorba, omul avea o pompă cu manometru, erau semne pe ea de aşa nu şi aşa da!), Cristi "mi-a dat noroiul de pe lanţ cu ulei", după operaţiunile astea, bicicleta mea mergea singură! Uimire maximă: eu credeam că pedalez atît de greu pentru că am "ruginit" după iarnă şi durează să îmi repun muşchii în funcţiune!
După veselia iniţială, o nouă surpriză: Dealul Dăii este... un DEAL!!! MARE!!! LUNG!!! Am cam tras de mine să îl urc, fericire maximă cînd am mai şi coborît, am apreciat pauza culturală din Daia, cu vizita bisericii evanghelice de acolo, pot spune că mi-a plăcut mult, entuziasmată că are şi cimitir în curte, ştiu că dă de bănuit fascinaţia mea dar era chiar frumos acolo, crucile vechi, cerul albastru... şi, foarte interesant, pe majoritatea crucilor apărea sculptată o salcie. La plecare, nu m-am putut abţine să nu o întreb pe tanti care ne-a deschis şi ne-a povestit despre biserică, despre acest simbol şi dacă există o legătură cu salcia de metal din Budapesta, monument dedicat victimelor Holocaustului, am scris aici despre ea. Deşi am fost asigurată că nu există nici o legătură, salcia fiind aleasă pentru că este "copacul sub care te odihneşti cel mai bine", în mintea mea auzeam deja clinchetul metalic.
Ce m-a mai impresionat în Daia? Casa de copii de la poalele colinei pe care era biserica-cetate. Copiii de acolo sînt ajutaţi de către Asociaţia STEPS of HOPE, un proiect care are nevoie de ajutor, în bani, sau obiecte, las aici şi un număr de telefon al asociaţiei, poate voi reveni cu mai multe detalii (0269/584349) Copiii erau timizi şi respectuoşi, mi s-a părut extrem de trist cum se uitau la noi din spatele gardului iar atunci cînd au văzut invazia de biciclişti (eram vreo 50), şi-au scos şi ei, de pe unde aveau biciclete, cei care aveau, şi au ieşit să ni se alăture, au umplut bidoane cu apă, erau extrem de bucuroşi dacă puteau să ne ajute cu ceva.
După oprirea de aici, unde am întîrziat mai mult cîţiva dintre noi pentru că una dintre roţile lui Cristi avea ceva de genul pană, o nouă urcare, un deal ceva mai mic dar suficient ca să scot limba de un cot, m-am felicitat totuşi că am mai renunţat la haine, era deja foarte cald iar pe urcare şi mai şi! Un alt motiv de auto-mulţumire ar fi cel că am fost suficient de inspirată să îmi aplic cremă cu protecţie solară 30 pe braţe şi pe faţă, aşa încît nu am fost întru-totul Rudolf la finele expediţiei (adică cu nasul roşu, luminînd).
La intrarea în Vurpăr m-am simţit oarecum pedofilă (a se citi ciudăţică) pentru că m-a distrat că atunci cînd am trecut printre cele două şiruri de puşti (mici, uşor coloraţi, îi vedeţi în colaj), am fost întîmpinată cu remarci de genul "Ce faci, iubi?!" iar din spate cu: "Bună rău!" Mda, ştiu, nu m-am putut abţine, rîdea Cristi de mine şi de succesul meu la o anumită categorie de vîrstă... În Vurpăr, mi-am făcut de cap cu o Cola, nu este prima oară cînd tot refuzul meu de a bea chestii toxice se duce pe apa Sîmbetei după nişte ore de pedalat intens.
Am urcat şi aici la biserica-cetate, din păcate era închisă, am spionat puţin prin curte, am admirat de la distanţă un alt cimitir şi n-am putut rata "momentul cucuvea" adică încercarea de a mă căţăra într-un copac pentru poze "artistice". După pauza de aici, fotografia de grup... extrem de amuzantă pentru că eram noi aliniaţi frumos după cum se vede mai jos, unul dintre participanţi pusese aparatul foto pe trepied, programat să declanşeze o secvenţă de 10 cadre... şi a venit o tînără şi şi-a aşezat posteriorul exact în faţa camerei, vrînd să facă şi ea poze şi cred că era uimită de cît de bine iese momentul brînză pentru că toată lumea murea de rîs... există şi pozele în albumul ăsta, şapte cadre cu tanti în prim plan.

După asta, din nou pe biciclete, am ajuns în Roşia, de unde am luat-o pe un drum de ţară (singurul din expediţia asta), pînă la intrarea în Cornăţel şi de aici pe drumul de Agnita, înspre Sibiu. Din nou Dealul Dăii... cu vîntul din faţă, lateral dreapta, nu bine, mi-am dorit de multe ori să mă dau jos de pe bicicletă să rămîn undeva pe marginea drumului şi să fac autostopul. Surprinzător, arăt aproape uman în fotografia cu munţii din spate, ştiu că în poza următoare apar strîmbîndu-mă, îi spuneam celui care o făcea dacă poate apărea în poză faptul că sînt super obosită! Un nou motiv de vanitate feminină: pe urcare... în spatele meu sufla din greu un tînăr şi spune la un moment dat că trebuie să se lase de fumat! Eu, mă dau deşteaptă şi îi spun că şi mie mi-e greu, ar trebui să mă las şi eu de fumatul... pasiv, că activ nu m-am apucat încă! La care el mă întreabă dacă AI MEI fumează! Haaa??? (Radu, Arin, copiii mei fumează pe ascuns???) Îi spun cu jumătate de voce... nu cred că ai mei fumează! La care el: dar, stai cu AI TĂI? sau singură? Da, stau cu AI MEI! COPII! 2! A fost amuzantă privirea uimită şi flatantă remarca lui că nu îmi dădea mai mult de 25 de ani... tralalalala, atît aveam acum 11 ani jumate, cînd s-a născut Radu...

Una peste alta, a fost o tură super faină, cu tot cu drumul meu de la/spre casă, vreo 70 km, deabia o aştept pe următoarea! Deşi a fost tare obositoare... şi am urît fiecare groapă şi fir de nisip de pe drumul meu neasfaltat, pentru că aveam o parte de fizic din dotare care suferea acut, noroc că există săpunul Luthelo şi alifia de gălbenele! :) Hmmm... oare m-am plîns prea mult?