Remembering

Entry for November 12, 2008

De exemplu, copilăria mea, poveștile din război ale lui Tati – Tati fiind bunicul meu, tatăl mamei – repetate din nou și din nou pentru noi, cei trei nepoți ce își petreceau fiecare vacanță la ei, bunicii de la București. Eram eu, Călin, fratele meu, și Florentina – Fofo, așa cum îi spun și acum – verișoara mea cea dragă de la București. Chiar și așa erau momente cînd noi, fetele, ne cafteam și ne chinuiam, de atunci m-am educat să nu mă mai gîdil, asta era o slăbiciune în conflictele dintre noi. Și acum sînt la fel, rar, în clipe de maximă relaxare sau neatenție pot spune că mai sînt surprinsă și atunci mă gîdil și eu. Hmmm... am spus că noi, fetele ne cafteam, mai erau desigur și conflictele cu fratele meu, dar atunci, de regulă eu luam bătaie, și continuam să dau din gură, să îi arunc tot felul de epitete, lucru care, bineînțeles îl enerva la culme. Mda, mică și a dracului! Cu toate astea, ne-am iubit mult, noi trei, și vacanțele la bunici erau un lucru pe care îl așteptam cu nerăbdare. Undeva, cred că prin clasa a opta, parcă și-au pierdut din farmec, erau un timp prea lung petrecut departe de prietenii și locurile dragi de acasă, de la Sibiu. Pe vremea aia frecventam asiduu Școala Sportivă, pentru a juca baschet și pentru a fi în preajma băieților care mă făceau să visez pe vremea aceea, evident nu unul singur și în continuă schimbare. Probabil sînt puncte comune în viața multor adolescente, atîta că locul de întîlnire probabil s-a schimbat în zilele de azi, nu mai e baschetul sau patinoarul... e vreo cafenea sau spatele sau fața blocului, un loc care nu m-a atras deloc în vremea mea.
Începusem să vorbesc despre poveștile lui Tati, voi încerca să scriu aici frînturi din ele, ce mi-a mai rămas după trecerea anilor, a fost un moment, în infatuarea copilăriei mele, cînd am vrut să le pun pe hîrtie, chiar începusem să le scriu într-un caiet, pentru a le publica, spuneam. Bunele intenții, de obicei, trec repede... și cum lipsa de consecvență este, poate, cea mai "consecventă" trăsătură a mea, iată-mă acum, după douăzeci de ani, cînd Tati nu mai este pentru a-mi reaminti totul, încercînd să recompun puzzle-ul. Cînd a plecat pe front Tati era deja căsătorit cu Mami. A căzut prizonier în prima luptă la care a participat, la Cotul Donului, un lucru poate fericit, pentru că l-a scutit de mizeria frontului, dăruindu-i-o pe cea a lagărului. Măcar aici nu exista amenințarea gloanțelor, a bombelor, dușmanul era foamea, frigul, bolile și, probabil, depresia. N-a tras un singur glonț înainte, trăgea în sus, astfel și-a rezolvat problema morală a uciderii celui din fața lui.
I-au dus în lagăr ca pe vite, probabil mult mai rău, înghesuiți cu zecile în vagoane de marfă, în fiecare zi, cînd se deschideau ușile, cîțiva dintre ei erau aruncați, morți, afară. Supraviețuiau rîcîind condensul de pe pereții vagonului sau, printr-o gaură din podea, adunau cu catarama curelei, zăpada plină de mizerii de pe șine. A fost lung drumul pînă în Siberia, aș vrea să îmi pot aminti datele exacte dar nu pot, pot doar să mă gîndesc că el a reușit să iasă din vagonul ăla în viață, atunci cînd bărbați mult mai voinici decît el nu au făcut-o. Nu știi ce resorturi te împing să mergi înainte, nu știu dacă eu le-aș avea, dacă aș avea puterea să nu abandonez lupta, atunci cînd totul e un coșmar ce nu se mai termină.
În lagăr a stat șase ani, muncă multă, abrutizantă, cînd schimba chiștoace de țigări și țigări pentru o coajă de pîine. Probabil că ăsta a fost lucrul care l-a ținut în viață, mîncarea, indiferent cît de puțină. De atunci cred că a avut o obsesie cu pîinea care trebuia să fie tot timpul destulă, cu mîncarea bună și multă (lucru care i s-a transmis și mamei mele, deși ea nu a trăit niciodată cu spectrul foamei, probabil că ereditatea a fost mai puternică). Îmi amintesc cum mînca întotdeauna zeama și zarzavaturile din ciorbă sau garnitura felului principal pentru a lăsa carnea la urmă. O savura, era premiul lui și peste ani de zile. Mai pomenea uneori de peștele roșu, înghețat, pe care îl mai primeau cîteodată în lagăr, să fi fost somon? Habar n-am, nici el nu cred că a știut ce fel era și, nici nu conta prea mult.
La sfîrșitul războiului li s-a dat drumul și au venit acasă care cum a putut, pe jos. Din Siberia, pe jos, încă mi se pare un lucru ce îmi depășește puterea de înțelegere. Probabil că mai exista și cîte o ocazie, un tren, o căruță, ceva, cert este că și aici mi se pare că așa, mic și subțirel cum era, Tati a dovedit mai multă tărie decît mulți.
M-a emoționat și Mami, bunica mea, căreia îi fusese spus că Tati e mort, era declarată văduvă de război – are și un permis de bicicletă, cît m-a amuzat lucrul ăsta, că îți trebuia permis de bicicletă, pe care este trecută ca și văduvă de război – dar nu a vrut să accepte niciodată lucrul ăsta, pentru ea, Tati nu era mort, nu a "simțit" lucrul ăsta, în consecință, nu avea cum să fie adevărat. Și l-a așteptat în casa lor de pe strada Duioșiei, nr. 41, atît cît a putut. Adică pînă a fost bombardată casa și totul era doar cărămizi și moloz și o imensă groapă de obuz. Atunci a plecat la locul ei de naștere, Aradul, și acolo l-a așteptat în continuare.
Mai e o poveste legată de bunica mea, rămasă singură, și de un uriaș cîine lup pe care îl avea în vremea aceea, al cărui nume nu îl mai țin minte. Era paznicul ei și atunci cînd un ofițer neamț a vrut să o bruscheze, uriașul s-a pus arătîndu-și colții între ea și cel care o amenința. Rezultatul... un glonte în gură și lupta inegală între om și cîine a luat sfîrșit. Întotdeauna mi-a fost dragă povestea asta și văd scena în fața ochilor, de parcă aș fi fost acolo... de cealaltă parte a străzii.
Tati s-a întors într-o bună zi, a găsit groapa căscată în locul casei lui, și a plecat la Arad, să o caute pe Mami. Acolo s-a născut mama mea, primul lor copil. Erau foarte frumoși bunicii mei, am fotografii cu ei din perioada aia, într-una din ele, Tati e la costum și Mami e într-o rochie lungă, albă, nu știu dacă nu e chiar rochia de la nunta lor, par, el un gangster și ea o femme fatale din filmele americane. Din păcate e foarte mică poza asta, cam cît un timbru ceva mai mare, pozele mari au ars, atunci cînd le-a ars casa bunicilor mei, cea de-a doua casă pe care o pierdeau. Au rămas doar cîteva fotografii și micuțele "probe" făcute de fotograf. Îmi tot propun să fac cumva să le măresc, cel puțin asta mi-aș pune-o afiș în cameră. Am făcut o dată lucrul ăsta, cu poza de pe legitimația de bicicletă a bunicii mele, am dat-o profesorului de fotografie din facultate, care a fotografiat-o și a făcut-o mai mare, chiar dacă ușor neclară. A fost un cadou de Crăciun foarte frumos pentru bunicul meu (Mami nu mai era printre noi), căruia i-au dat lacrimile cînd i-am oferit fotografia înrămată. Uuufff, nu știu unde sînt poveștile de dragoste de altădată, ei chiar s-au iubit, cred că au trecut de cincizeci de ani împreună...