Cînd calea mai ușoară nu este neapărat cea bună

Nu am nici o îndoială că m-a făcut tata țărancă. Ieri am sărbătorit Ziua Pămîntului (exagerez, am aflat doar pe seară despre ea) cum altfel decît cu mîinile în țărînă. De obicei, cînd scap pe arătură, mă mai extrag de acolo doar atunci cînd îmi cedează brațele, spatele, și brațele și spatele, se trezește sau nu are cine să stea cu copilul cel mic, chestii de genul. 

Cum vremea nu m-a lăsat cîteva zile să mă mai joc cu pămîntul, am profitat să mai dezburuienez în scurta perioadă mai bună de ieri. Prilej cu care am constatat ce minuni de vitejie am realizat, pregătite de astă-toamnă tîrzie, iarnă. Știți cum se mușuroiesc trandafirii ca să nu înghețe. Ei bine, ideea mușuroirii este că ai nevoie de pămînt afînat pentru asta. Și aici, calea mai ușoară a fost să merg în seră, să umplu găleata cu pămînt de acolo și s-o torn la rădăcina trandafirilor. Pămînt pe care l-am tras la o parte de pe tulpini cînd a dat căldura, și l-am împrăștiat în jur.

Ce am reușit să înființez așa? O mini cultură de două feluri de spanac, salată, maci. Ieri am realizat cît am fost de eficientă atunci cînd, smulgînd ceea ce părea a fi pir, am văzut că erau de fapt două fire de usturoi verde. Lîngă trandafiri.

Mă împăcasem deja cu ideea că am salată verde în stratul de flori, de la un fir rătăcit acolo și lăsat de mine pînă a făcut semințe anul trecut, acum va trebui să lucrez cu psihicul meu, să accepte să smulgă spanacul din zonă, pînă la urmă, există o limită, nu?!

Asta în cazul că nu există doritori de răsaduri printre voi... așa mi se va părea că am făcut chiar ceva util.