And the Oscar goes to...

La mai multe zile de la eveniment, noroc că nu mai sînt ziarist că pierdeam cititorii, apuc să îmi dau şi eu puţin cu părerea despre o parte dintre filmele ce au primit nominalizări la premiile Oscar de anul ăsta, în ordinea în care le-am văzut:

The Help - un film excelent şi impresionant (regizat şi adaptat după romanul lui Kathryn Stockett de către Tate Taylor) despre viaţa dădacelor/fete în casă/bucătărese de culoare în casa familiilor de albi din Statele Unite, undeva prin anii 1960 în perioada în care începuse lupta pentru drepturile civile ale Afro-Americanilor. O tînără jurnalistă/scriitoare la începutul carierei, Skeeter Phelan (interpretată de Emma Stones), reuşeşte să le convingă să îşi scrie povestea, prima dată pe Aibileen Clark (Viola Davis) iar apoi pe simpatica şi energica Minny Jackson, în rolul căreia o vedem pe Olivia Spencer, rol pentru care a primit Oscarul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. L-a meritat cu prisosinţă.

The Descendants, am scris aici părerea mea despre film, nu vreau să mă repet, a cîştigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu adaptat (Alexander Payne, Nat Faxon, Jim Rash), o fi fost cel mai bun...

War Horse - un film despre relaţia specială între un tînăr, Albert Narracott (Jeremy Irvine) şi calul dresat de el, Joey, rechiziţionat pentru a servi cavaleriei în Primul Război Mondial. Albert alege să se înroleze pentru a-şi găsi calul, după mai multe episoade dramatice, se reunesc pe front. Un film care mi-a amintit tare mult de cartea Anei Sewell, Negruț, una dintre cărţile mele preferate din copilărie. Îl recomand pentru scenele cu cai, pentru peisaje, pentru cîteva scene de umanitate dincolo de adversitatea cauzată de război (momentul în care un britanic şi un german, în zona nimănui de pe front aleg să se ajute reciproc pentru a elibera calul prins în sîrmă ghimpată). Pentru scena în care îl vedem fugind pe Joey, prin tranşee, pentru scena în care se împotmoleşte în sîrma ghimpată şi pentru că m-a durut sufletul la fiecare zgîrietură. Ce îi reproşez lui Steven Spielberg la regia acestui film? Scena finală, cu apusul ăla made in Gone with the Wind... teatral şi forţat, aproape te aşteptai la celebra replică After all, tomorrow is another day...

Hugo - un film în regia lui Martin Scorsese, cu Ben Kingsley, Asa Butterfield (Hugo) şi Chloe Grace Moretz (Isabelle). Un film ca o poveste, în multe privinţe mai apropiat de ritmul unui film de animaţie, a cărui acţiune se petrece în principal în gara din Paris, cu un tînăr orfan ce încearcă să dezlege misterul unicului lucru rămas de la tatăl său: o maşinărie, un robot. Distins pentru cea mai bună imagine, cele mai bune efecte vizuale, cel mai bun mixaj de sunet, cel mai bun montaj de sunet şi cea mai bună scenografie. Dap, pot spune că erau bune, nu pot spune dacă cele mai bune pentru că nu am văzut concurenţa.

Midnight in Paris - scris şi regizat de Woody Allen, ale cărui merite au fost apreciate cu Oscarul pentru cel mai bun scenariu original. Gil (Owen Wilson), un tînăr scenarist american, aflat la prima încercare de a scrie un roman adevărat, trece prin mai multe experienţe de genul călătoriilor în timp. În excursie la Paris alături de logodnica sa, Inez, (Rachel McAdams), îl vedem cum ajunge în anul 1920, perioada la care visa, prin intermediul unui autovehicul fantomatic ce apare într-un anumit loc, la miezul nopţii. Aici o întîlneşte pe Adriana (Marion Cottilard - minunată ca de obicei), împreună cu care ajunge la un moment dat în plină Belle Epoque, fascinaţia Adrianei. Dincolo de multiplele referinţe culturale şi de ploaia de genii defuncte, nu pot spune că m-a impresionat neapărat filmul. Un pic forţat pentru a ajunge la ideea de bază că: mai bun este prezentul, altfel, fiecare are o doză mai mică sau mai mare de paseism şi o anumită perioadă temporală pe care o găseşte ideală.

The Artist - ultimul văzut de mine înainte de decernarea premiilor Oscar şi favoritul meu. Normal că sînt încîntată de premiile pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, Michel Hazanavicius, cel mai bun actor în rol principal, Jean Dujardin în rolul George Valentin, cele mai bune costume, cea mai bună coloană sonoră. Dincolo de premiile astea, este primul film 99% mut pe care îl văd, m-a emoţionat, m-a fascinat, m-a mişcat drama personajului principal, actor de filme mute incapabil să se adapteze la trecerea la sonor. Îl va ajuta, după zece ani de derivă, să revină pe ecran, Peppy Miller (Bérénice Bejo), tînără admiratoare a sa, pe care o ajută să se lanseze (e minunată scena dansului lor, dublată în repetate ori, modul în care vedem cum apare scînteia dintre ei, atunci cînd ea era o simplă figurantă), care va continua să îl iubească şi să îl ajute în secret toată această perioadă. V-aş mai scrie despre el dar mai bine îl vedeţi!

Off-topic şi bîrfă: oare Angelina Jolie este anorexică? Îmi spuneţi şi mie, la bărbaţi apelez acum, dacă vi se pare sexy piciorul ăla pe care l-a tot scos ostentativ din rochie? Tot timpul am spus că este o femeie frumoasă dar acum parcă militează pentru Şi scheletele e oameni! Un nene cu simţul umorului dezvoltat, scenaristul Jim Rash (vezi The Descendants), cică i-a făcut cont de Twitter piciorului Angelinei. :)) Gata bîrfa! Over and Out!