Cu Goran... fără Urs

După cum mi se întîmplă numai mie... și implicit lui GG, că eram împreună (ea ne-a făcut rost de invitație la concertul și filmul de aseară), dacă există două intrări undeva:
1. eu voi fi automat în cel mai îndepărtat punct față de ele.
2. dacă din cele două, la una stau la coadă 50 de oameni, la cealaltă se intră liber, eu o voi alege pe prima, urmînd să privesc cu jind la cea de-a doua, descoperită doar o dată ce sînt deja înăuntru.

Normal că așa s-a întîmplat și aseară la concertul Goran Bregovic și The Wedding & Funeral Orchestra. În plus, prietenii noștri erau undeva în față, în stînga scenei. Am mers prima dată la ei. Eu, leșinată de sete! Super dezamăgită să aflu că pentru a lua ceva de băut trebuia să mă întorc la intrare, să cumpăr jetoane (de fapt niște cartonașe) cu care să merg să cumpăr băutura. Ambele chestii funcționînd pe bază de coadă. La jetoane, recunosc că m-am comportat balcanic... adică am profitat de faptul că erau niște prieteni deja ajunși aproape la rînd și le-am dat lor banii. La a doua coadă mi-am luat revanșa și am stat eu să le iau și lor bere. Așa cam... un sfert de oră cel puțin. Timp în care am fotografiat piața și pe cei care erau încă la prima coadă... :)
Tot în timpul ăsta... a început concertul! Eu am crezut că de fapt își acordează instrumentele cei de pe scenă... neee, răspuns greșit! După ce văd că sunetele alea dezacordate nu încetează ba mai și apare Goran Bregovic și începe să zică ceva pe acolo, mi se luminează și mie circuitele: Hait! Ăsta e chiar Concertul! Aceeași nelămurire o aveau și două tipe de lîngă mine, ce spuneau că dacă asta e tot, mai bine pleacă acasă!
Ca să nu mă acuzați că sînt Gică Contra, aș vrea să clarific că mie îmi place muzica lui Bregovic, de cînd am ascultat prima oară coloana sonoră a filmului Arizona Dream, asta acum țîșpe mii de ani, în timpul unui FITS, de la un nene actor/regizor britanic ce lucra pentru o companie teatrală din Grecia (bunicul mătușii vecinii cumnatei... știu). Dar aseară nu m-a impresionat, poate era și sonorizarea, poate pentru că mi s-a părut că se cîntă fără viață... cam așa, în dorul lelii! Cu cîteva excepții, n-am simțit ritmul și energia cu care Bregovic a venit în 2007. Sigur nu sînt singura care a remarcat asta. Plus că cea mai mare parte din concert s-a bazat pe solistul formației însoțitoare, nu știu cum îl cheamă, dar a cam avut vocea principală, lui Goran Bregovic rămînîndu-i partea de întreținere a publicului. În rest, încă încerc să diger partea cu declarația sa, cum că noi românii (cel puțin eu) nu iubim manelele pentru că nu le înțelegem!

Aș fi rămas să văd filmul lui Dan Chișu, Ursul, începuse cumva peste finalul concertului dar locurile pe scaune erau toate ocupate, spatele meu era supărat deja așa că rămîne pe altădată! Sper să găsesc loc diseară la Biutiful, deși, pentru Javier Bardem, prevăd eu că voi sta și în picioare!