Orin se împiedică...

... se lovește, se zgîrie... de obicei! Nu, nu este un scenariu sado-maso, e doar verbalizarea acțiunilor mele din seria... "toate mi se întîmplă numai mie"! Sînt perfect capabilă să mă împiedic pe loc drept, să calc într-o groapă pe care am văzut-o în prealabil, etc.
Pentru că nu știu de unde să încep în descrierea experienței londoneze, vă voi povesti despre cum a debutat cu nervii de rigoare: adică fără celular după mine!
Aveam avionul dimineața devreme din Cluj așa că am mers acolo cu o seară înainte (noroc cu asta, că am stat și o oră blocați în trafic din cauza unui accident la Miercurea) și am dormit la un prieten. Respectiv n-am prea dormit că aveam stresul ca trebuie să mă trezesc la 4 dimineața. Cînd am reușit să adorm, a sunat alarma, la 4 fără un sfert, repede la duș, îmbrăcarea, buimacă încă am verificat dacă n-am uitat ceva, părea că nu, așa că, valea cu taxiul la aeroport. Bye, bye, check-in-ul făcut online, vama și merg direct la poarta de îmbarcare unde mă gîndesc să verific cît este ceasul... pauză mobil! Nu știu voi, dar pe mine m-a îngrozit gîndul că nu pot suna pe nimeni și nu pot fi sunată, aveam o cartelă de fix dar nici un telefon de genul în aeroport. Mă gîndeam și cum o voi anunța pe mama că am aterizat cu toate piesele componente, că știam cum intră în panică.
În fine, ajung la Lutton - Londra, 7 dimineața, în viața mea n-am văzut atîta lume să aștepte să treacă prin vamă, nu știu cîte avioane aterizaseră, păreau să fie șapte - opt sute de persoane, cei de la aeroport își cereau scuze în toate limbile posibile pentru ce era acolo. Și eu care îmi închipuiam că voi trece super rapid doar cu bagajul de mînă. Poate data viitoare!
A fost interesant de aflat ce număr de telefon are mama, singurele numere de telefon pe care le știam pe de rost erau mobilul de serviciu al lui GG - evident, nu a răspuns la ora aia - și numărul de fix de la serviciu. Așa că, am sunat la serviciu unde îi lăsasem Corinei numărul de telefon al mamei mele, să o sune, să îi spună că am aterizat și să o sune mama pe Corina la care eram în Anglia (îi lăsasem numerele ei de telefon, în urma unei parlamentări asidue, pînă la urmă mai bine așa) să îmi spună ce număr de telefon are... :)) Cînd am dat de Cristi (tot prin combinații de n luate cîte ț) și el a dat de telefonul meu, avusesem șase apeluri nepreluate de la mama... Epopeic! Așa că... m-am trezit că îmi cumpăr cartelă de Anglia, cu telefon de împrumut și cerșind numere de telefon pe facebook, printre altele!
Normal că trebuia să închei sejurul tot stresată pe aeroport, atunci cînd am constatat că îmi este refuzat cardul, de două ori, la un magazin (mai aveam doar euro și era nașpa cursul), verific și la bancomat, sold zero!!! Cardul pe care trebuia să fi intrat pensia alimentară... și pe care îl folosisem la închiriat bicicletă în Londra. Trebuie să recunosc că nu le-am dat credit britanicilor și i-am bănuit că mi-ar fi golit cardul cu această ocazie. Așa că... un nou stres pînă la sosirea în țară și recuperarea mobilului (mă aștepta cu el sora lui Cristi în aeroport, super drăguț din partea ei!)... sunat tatăl copiilor și aflat că de fapt cei de la firma la care lucrează nu îmi viraseră în 10 banii așa cum trebuia. Asta după ce o sunasem și pe Corina să caute între hîrtiile aruncate de mine bonurile aferente bicicletelor folosite...

Morala fabulei: coborîți din nori (asta pentru mine), purtați și o agendă clasică cu numere de telefon și... coborîți din nori (din nou pentru mine)!