Eu şi cîinii vagabonzi...

M-am ferit întotdeauna de preconcepţii, generalizări sau de văzut problema dintr-un singur punct de vedere. De asta am stat şi m-am gîndit şi am citit diverse păreri şi nu m-am grăbit să dau cu parul. Probabil că aţi observat explozia mediatică şi internautică din ultima săptămînă pe tema cîinilor vagabonzi. C-aşa-i la noi: după ce moare cineva, ne aducem aminte că există o bubă şi începem să scormonim în ea!

Aş vrea să pot spune că nu mă afectează personal toată această chestie, că pot fi în totalitate obiectivă dar nu e aşa! De felul meu am fost foarte deschisă versus animale necuvîntătoare, chiar şi după ce mama mea s-a trezit muşcată din senin de pulpa piciorului, în staţia de autobuz de pe Alba Iulia. Cîinele a venit din spate şi şi-a înfipt colţii "prieteneşte", fără o lătrătură prealabilă. Am trecut peste, mi-am zis că o fi avut o zi mai proastă!
După ce au sărit doi cîini semi-vagabonzi la mine, pe bicicletă fiind, pe stradă cu grădiniţa copiilor, după ce am văzut aceiași cîini şi cu alţi prieteni de-ai lor în curtea grădiniţei copiilor şi mi-am imaginat că ar putea avea ceva idei nefericite, am chemat televiziunea, mi-am spus of-ul, dar tot empatizam cu săracele patrupede! E drept că începusem să am ceva reţineri.
Situaţia s-a schimbat radical acum aproape o lună, am povestit cîte ceva aici. Nu am de ce să mă ascund, atacul cîinilor respectivi, mai ales al unuia dintre ei, a fost violent, neprovocat şi m-a lăsat cu sechele. În momentele alea eram îngrozită că şi o singură muşcătură (dacă vă amintiţi de japonezul decedat în Bucureşti, dintr-o chestie din asta, ştiţi despre ce vorbesc), într-un loc nepotrivit sau pe corpul mult prea firav al copiilor mei ar fi putut fi fatală. Ca să nu mai vorbim de gîndurile la: cum scot copilul din gura cîinilor? După "întîlnirea" asta, n-am putut dormi bine vreo trei zile, vedeam doar cîini cu colţii rînjiţi şi vizualizam scenarii în care eu n-aş fi reuşit să gestionez cumva situaţia şi să scăpăm de acolo. Într-o noapte, am stat vreo 10 minute singură în maşină, în faţa porţii, doar pentru că în dreptul portierei mele se postase un dalmaţian şi eu nu îndrăzneam să cobor. Acum, umblu cu un spray cu piper în geantă şi am fost tentată să îl testez pe cîinii vagabonzi de la blocurile din Turnişor, care săriseră la maşina mea şi m-au urmărit o vreme. Am zis că ar fi o exagerare pentru că am mai văzut din ăştia şi nu sînt neapărat violenţi şi cu pietonii.
Una peste alta, nu mi se pare normal să avem cîini pe străzi. Mi se pare că cei mai periculoşi sînt totuşi cei semi-sălbăticiţi, ţinuţi să păzească cîte un depozit sau curte, în mare parte de capul lor, dar cu o apartenenţă mai pronunţată la teritoriul respectiv. La fel mi se pare că sînt şi cei din cartierele de blocuri, încurajaţi să rămînă de mîncarea primită de la unii dintre locatari, fapt care îi determină, cred eu, să apere cumva zona, atacînd intruşii. Nu pot fi de acord cu asta. Probabil că la noi situaţia nu este nici pe departe la fel de gravă ca cea din Bucureşti dar am văzut haite de cîini patrulînd nestingherite de la periferie şi pînă în Piaţa Mare.
În primă fază aş fi pledat pentru ridicarea lor de pe străzi, cazarea la adăpostul pentru cîini proaspăt inaugurat şi eutanasierea după un timp de graţie prestabilit. Cît ar trebui să fie această perioadă habar n-am, căutarea mea pe google mi-a dat rezultate de 3, 5, 9 zile, durată nedeterminată în cazul unor adăposturi private ce îşi permiteau să îi ţină pînă la o eventuală adopţie... Îmi asum riscul de a părea crudă şi cinică dar, dacă vă amintiţi desenele animate cu Doamna şi Vagabondul, vă veţi aminti şi că era o realitate nedreaptă pe care o acceptam cu mai multă uşurinţă atunci.
Între timp, am mai citit şi alte păreri, în Adevărul am găsit una care m-a pus foarte tare pe gînduri, aşa că nu mai ştiu care ar fi soluţia potrivită. Ca să vă rezum, era combătută soluţia eutanasierilor "pe bandă", în ţările mai puţin dezvoltate, între care, cu regret, ne cam integrăm şi noi. Campaniile de acest fel se pare că au fost un eşec şi au dus la sporirea agresivităţii cîinilor, merită citit articolul pentru mai multe detalii.
Ce îmi doresc eu? Aş vrea ca orice persoană care se gîndeşte să adopte, sau să hrănească un cîine de pe stradă să se gîndească foarte bine înainte la ce presupune acest gest, e în stare să o ducă pînă la capăt, să îşi asume toate responsabilităţile ce derivă de aici? Adică ok... sînt bunul samaritean, îi dau papa bietului animal şi el stă acolo un pic mai fericit dar dacă el mîine muşcă copilul vecinilor pentru că venea acasă la ora nepotrivită, pentru că i se părea că trebuie să îmi demonstreze utilitatea, mie, "aproape stăpînului lui", pot să răspund solidar pentru fapta lui? Şi aş mai vrea ca cei care au proprietăţi pe care simt nevoia să şi le protejeze cu nişte cîini oficiali şi nişte cîini pripăşiţi şi toleraţi pe acolo, să facă bine să şi le îngrădească de aşa manieră încît cîinii să poată apăra doar teritoriul îngrădit nu şi spaţiul public înconjurător. Ar fi un început... mă mai gîndesc la asta!