Un veac de singuratate... din nou

Exista carti care te urmaresc toata viata, care ramin cu tine, le alegi si te aleg si de oricite ori le-ai reciti vezi altceva sau simti altceva pentru ca timpul trece prin tine cu amintiri, mirosuri, iubiri, taceri si singuratati noi.
Pe mine "m-a ales" Un veac de singuratate, cartea lui Garcia Marquez. Prima data cind am citit-o, eram in facultate, aveam 20 de ani, am "respirat" cartea aia pe plaja, la Costinesti, prietena mea nu intelegea ce e cu mine, nu o mai lasam din mina, cu senzatia acuta ca traiesc ceva revelatoriu. De atunci, am citit mare parte din ce a scris Marquez, am recitit saga familiei Buendia de multe ori, de fiecare data cu aceeasi foame, temperata doar de constringerile si responsabilitatile virstelor diferite.
Azi am ajuns din nou la finalul cartii, cu ochii in lacrimi, cu sufletul rascolit de frumusetea si tristetea atitor singuratati traite si asumate, repetate de atitea ori, sublimate intr-o singuratate unica, imensa si tulburatoare.

Dupa asta... a trebuit sa ies... sa respir aerul toamnei, sa ma simt vie, cu vintul rasfirindu-mi parul, cu muschii solicitati din nou de pedale si de visle, sa ma incarc de culori, miros de frunze ude, zboruri deasupra apei sau ragetele leilor in rut.