Breaking the waves

La luni de zile după premiera din septembrie, am ajuns să văd și eu spectacolul lui Radu Alexandru Nica, Breaking the Waves sau Viața binecuvîntată a lui Bess. Știam că este nominalizat anul ăsta la două dintre premiile Uniter, cel pentru cel mai bun rol feminin și cel pentru cel mai bun spectacol, știam că joacă în el Ofelia Popii, actrița mea preferată de la Radu Stanca, și cam atît. Atunci cînd a venit Gabriela cu invitații la piesă am spus Yuuupyyy, pentru că vroiam de mult să îl văd și nu se mai jucase lunile astea.

Și pentru că în ultima vreme îmi dau cu părerea pe aici despre spectacolele noi pe care le văd la Radu Stanca, o voi face și acum.

Încep cu scenografia și luminile pentru că asta este partea cea mai ușoară pentru mine, Dragoș Buhagiar a reușit din nou să creeze fundalul perfect. Este impresionantă folosirea spațiului și a celor cîteva repere scenice, nu foarte multe, dar cu întrebuințări multiple și surprinzătoare: ecranul supra-dimensionat, suport pentru proiecțiile video sau imens panou luminos unde apare crucificată Bess în final, stuctura metalică centrală: masă, balansoar sau pat de spital. La Sibiu, am mai avut parte de scenografia lui Dragoș Buhagiar în Hamlet și în Turandot, cel puțin astea mi le aduc aminte eu acum. I-am apreciat acum și pe Vlaicu Golcea pentru muzică și sound design și pe Daniel Gontz pentru partea de video.

N-am început prin a vorbi efectiv despre piesă pentru că încă sînt sub emoția ei, a fost un spectacol care m-a impresionat, la un moment dat îmi șiroiau lacrimile, noroc cu aplauzele de final că am avut o față onorabilă la ieșirea din sală. Dincolo de subiectivismul ăsta, Radu Alexandru Nica a reușit din nou un spectacol închegat, cu o poveste șocantă, e drept, dar plină de o umanitate și o spiritualitate profundă, în ciuda faptului că sînt construite pe fundamentul unor acte catalogate probabil ca fiind vulgare și reprobabile. E o poveste despre limite sau mai bine zis despre lipsa lor în iubire, despre sacrificiile pe care sîntem sau nu dispuși să le facem pentru celălalt. Indiferent de lumea din jur sau de reperele morale acceptate. Mi se pare interesantă căderea pînă într-un abis grotesc, plin de sexualitate și violență, pentru a găsi o purificare finală. Ceva de genul: ”lumina Raiului vine de la flăcările Iadului...”, nu știu cine spunea sau unde am auzit-o, mi se pare aplicabilă aici. Îmi pare rău că nu am văzut, pentru a le putea compara, filmul lui Lars von Trier, pe al cărui scenariu s-a construit adaptarea scenică a Sandei Anastasof pentru teatrul sibian.

Ca să nu mă apuc să vă fac rezumatul piesei, îl găsiți aici. Eu vă pot povesti despre faptul că am văzut din nou dans, mișcare, mimică, corpuri ce își revendicau scena pentru a-și spune povestea, cîteodată mai puternic decît prin text. Ofelia Popii, minunată așa cum ne-a obișnuit, cred că e redundant deja să spun cît de mult o apreciez ca actriță. Asta nu înseamnă că nu i-am remarcat și pe ceilalți actori: Diana Fufezan, Dana Taloș, Marius Turdeanu = Jan (nou în trupa de la TNRS, e primul spectacol în care joacă la noi), Ciprian Scurtea, Liviu Vlad, Adrian Matioc, Gelu Potzolli, Dan Glasu și Cristian Stanca.

Acestea fiind spuse, vă invit să lăsați posibilele prejudecăți acasă și să mergeți să vedeți acest spectacol!