Snail Slayer...

Ploua infernal... și nici urmă de iubit prin mansarde... Acum, serios vorbind, încep să mă simt lovită de muson și nu mai e amuzant deloc! Grădina mea zace sub ploaie, e drept că e de un verde luxuriant, dar puține flori mai apar ici-colo: crinii portocalii (japonezi, spunea bunica mea, de la care i-am moștenit), priboiul albastru, cîțiva trandafiri, hortensia și niște petunii mov, cam astea ar fi principalele pete de culoare.

Cred că singurii care se bucură sînt melcii de grădină. Mă rog, cei care nu au luat drumul containerului :) Îi vedeți în poză pe ghinioniști, unii au plecat la plimbare din ghiveciul în care i-am adunat. Oricum, soluția container este mult mai blîndă decît experimentul de acum cîțiva ani, cînd plecasem la cules melci, hotărîtă să îi gătesc, pentru că sînt tare buni. Na, am adunat eu vreo două duzini din cei mari, i-am pus într-o plasă de sîrmă vreo două săptămîni și i-am lăsat acolo nemîncați. Așa am citit eu că se face, să se golească dînșii de toate resturile de papa. Așaaa... și după ce au stat ei acolo cuminței, înarmată cu cartea de bucate trec eu la treabă: adică pun la fiert apă cu oțet, arunc melcii în ea... ăștia mor, evident (mda, bănuiesc că deja jumătate dintre voi sunați la protecția animalelor), după care îi las să fiarbă... moment în care îmi dau seama că procedeele ulterioare din rețetă au nevoie de mult mai mult timp decît aveam eu disponibil... așa că iau oala cu apă și melcii fierți și o pun în frigider, zicînd că voi continua mai tîrziu... Oare să vă mai spun că după o săptămînă erau tot acolo, moment în care am decis că mai bine îi arunc? După această experiență m-am cumințit... atunci cînd vreau să scap de melcii din grădină, îi iau frumușel și îi arunc la container...