My life

Mai bine zis... am nevoie de timp (vedeți aici de ce fac referire la Momo), sigur există o rezervă pe undeva, vreau și eu puțin mai mult zilele astea! Nu neg că este frumos, că mă simt bine cu Pixie în mînă și bîntuind pe la spectacole Festivalului Internațional de Teatru Sibiu 2012, toată ziua! De fapt după-amiaza și seara, că dimineața editez poze și scriu (sau mă caut pe la doctori pentru mîna mea cea parestezică, phiii, ce am zis-o pe asta)! Azi sînt încîntată că am apucat și să ud în seră, să culeg și să pun la uscat niște soc, să mai smulg buruieni, puțin timp cu mîinile în pămînt îmi lipsea! Ce am ratat zilele astea: workshop-ul de artă contemporană brut ’12 – Sibiul cromatic – Culoarea in spatiul public . Mă înscrisesem dar nu am mai reușit să ajung, voi încerca să surprind cîteva imagini de la vernisajul de astăzi, orele 16:00, Centrul Cultural German, cu ce au făcut participanții. Îmi pare tare rău, dar... facem niște alegeri! Ce nu am ratat și voi mai aveți ziua d...

Cu siguranţă voi fi în urmă cu postările pe blog. Încerc să împac în aceste zile responsabilităţile de mamă, ceva treburi casnice, proiectul de amenajare, blogul şi mult-mult teatru. Pentru care mi-am scos de la naftalină ceva spirit jurnalistic. Găsiţi ce scriu zilele astea pe Ora de Sibiu, despre impresiile primei zile aici ! Special pentru voi, un colaj cu chipuri... de actori, dansatori, oameni de pe stradă! Nu rataţi ce se întîmplă în FITS! Sînt zile frumoase, cel puţin prin teatru!

Cred că am intrat din inerţie în pub, înainte să ajung la locul unde am parcat maşina. Căldură, mulţi necunoscuţi, ciudat, am căutat repede ieşirea. Înainte să ies, în stînga, el, bucuros că mă vede, şi eu la fel, aşa cum sînt de fiecare dată pentru că îmi aminteşte de tine. Mă întreabă dacă ştiu ce zi e astăzi, ce au sărbătorit ei azi. Nu ştiam. 20 de ani de la terminarea liceului. 20, ştii? Şi era sigur că te-ai fi bucurat şi tu. Am zis că da şi am ieşit să nu mi se vadă lacrimile şi toate întrebările alea cu cum ar fi fost dacă!

Din ciclul: ai grijă ce îţi doreşti că s-ar putea să ţi se întîmple, azi m-am plimbat prin ploaie... cu Cora sub posterior, adică pe două roţi! Nu ştiu cum să vă spun, pe soare eram încîntată că fac maxim 25 de minute de la mine de acasă (undeva... pierdută în Turnişor) şi pînă la Mobexpert. Şi asta fără să mă strofoc. Mă rog, cu ceva palpitaţii, că nu mi-e totuna în trafic plus că urăsc din tot sufletul podul peste Cibin! Acolo, pe bicicletă, mi se pare super periculos, e îngust iar marginile au nişte valuri combinate cu şanţuri de mi-e tot timpul frică să nu pun roata aiurea şi să fac full-contact cu vreo maşină. Una peste alta, prefer bicicleta, maşinii, nu-mi place să conduc, mai nou îmi trebuie extra-răbdare pentru semaforul de la CECCAR, că nu ştiu cum e sincronizat cu cel dinaintea intersecţiei cu Morilor, sînt nişte cozi acolo, la orice oră din zi, cel mai nasol am prins coada pînă la Polsib. Asta n-ar fi dramatic dacă ar trece mai mult de două maşini pe culoarea verde... dar...

E multă vreme de cînd v-am povestit prima dată despre animalele Corinei. Sau de cînd a făcut-o chiar ea , invitată pe blogul meu. Personajele din poveste se schimbă sau nu, ideea este că mi s-au părut atît de drăguţe copitatele ei, aşa cum apăreau în poza de pe faţăcarte, încît am simţit nevoia să vă spun şi vouă despre ele. Despre cum se plimbă poneiul Scarlet, cu ieduţa No Name în spate! Pentru că lucrurile par mult mai savuroase povestite de Corina, îmi permit să o citez, chiar dacă am întrebat-o dacă am voie să pun doar fotografia aici. Aşadar, dialog: Eu: Hanz, de ce urcarăţi iedul pe ponei? Corina: Oaaai, Hanz, din astea nu ai văzut... îs belea amîndouă! Să vezi cum stă poneiul şi sare iediţa pe el, şi nu îi iese din prima, şi stă poneiul pînă reuşeşte iediţa să se urce bine pe ea, după care pleacă amîndouă la plimbare! Aşa ceva... îs teroare! Sper să ajung să văd şi live isprava, de ani de zile tot spun că voi ajunge la Colun, să văd şi Balta lui Iancu şi animale...

Cred că pot trece în seria lucrurilor bizare ce se întîmplă în jurul meu şi cel de mai sus! Asta parafrazînd un titlu de film ce a rămas întipărit în mintea mea din nebănuite motive. Nu ştiu cum să explic ce s-a întîmplat cu o parte dintre florile de anul acesta ale clematitei mele. Este la fel de luxuriantă şi de plină de boboci dar primele flori deschise par a fi suferit un interesant proces de translaţie a culorilor din frunze în flori şi invers, de parcă toată ploaia ce a căzut zilele astea, le-a diluat şi le-a şters limitele. În plus florile sînt bătute acum, am pus spre comparaţie florile de anul trecut ale aceleiaşi plante, pe cuvîntul meu că nu am altoit-o şi nu ştiu vreo altă clematită în jur, cu ale cărei flori să se fi încrucişat. A nu se înţelege că nu îmi plac florile noi, mi se par cumva decadente... grădina mea simte probabil nişte vibraţii şi le interpretează cum vrea ea!

Eu şi curiozităţile mele fotografice... Cum puteam să ignor, în timp ce făceam gramatică cu Radu, chestiile astea două, de fapt doar una plimbîndu-se cu cealaltă atîrnată de ea? Recunosc că iniţial am gîndit ceva de genul: phiii, ăla micu a murit Captivus... de cînd i-am deranjat eu data trecută (că părea cam uscat, copiii au crezut că gîndăcelul mişcător tocmai îşi schimba "pielea")! Cînd am văzut şi că se învîrt două furnici în jurul lor şi că încearcă să facă consumaţie, am gîndit că astea îi vor mînca pe unul de viu pe celălalt de mort şi am zis să îi despart, măcar unul să aibă şanse. Na, cu două beţigaşe, am tras de unul, am tras de celălalt... plici, poc, s-au desprins... ŞI AU FUGIT FIECARE ÎN TREABA LUI! Ca să vezi, nu era mort! Iar am reuşit să stresez vieţuitoarele conlocuitoare!