Mi-e dor de Paris...

Hotărît lucru, nimic nu este întîmplător... iar coincidențele din jurul nostru ne fac viața mai frumoasă. Zilele trecute revedeam, pe dvd, Paris je t'aime, filmul din 2006, pe care cred că l-am văzut un an sau doi mai tîrziu, la un cinematograf din București. Atunci cînd am văzut că este distribuit împreună cu revista Tabu, cu ceva timp în urmă, l-am cumpărat dar n-am reușit să îl văd. Vi-l recomand, este un film cu... filme, fiecare regizat de altcineva, cu o scurtă dar expresivă incizie într-o felie de viață, cu diferite tipuri de iubire, surprinse în cartierele Parisului. Cele care mă impresionează foarte mult, explicabil pentru că sînt mamă, sînt cea în care personajul feminin își duce copilul la creșă pentru a merge să aibă grijă (plătită) de copilul unei alte femei... aproximativ de aceeași vîrstă și căruia îi cîntă același cîntecel pentru a-l liniști și cea în care o vedem pe Juliette Binoche, căutînd și întîlnind pe străzi sufletul băiețelului pierdut.
Acum cîteva zile a fost ziua Biancăi, o prietenă veche, cu care m-am întîlnit anul trecut în Paris și am petrecut o după amiază minunată în Jardins de Tuilleries, povestind despre lucruri întîmplate în anii în care nu ne-am mai văzut. Azi am reușit să ne nimerim online și să povestim din nou, am revăzut fotografiile din Paris și mi s-a făcut tare dor de clipele petrecute acolo, de zilele însorite, cu oameni frumoși lîngă mine, de treptele spre Sacre Coeur unde am cîntat Stand by Me alături de niște muzicanți, de Sena, de buchiniști, de metrou, de surpriza descoperirii spațiului de La Defense, cu deschiderea sa futuristă, de cît m-a impresionat familia aceea privind rîul, tatăl din scaunul cu rotile iar mama protejîndu-i pe cei mici pe balustradă.
Mi-e dooor...!!!