My life

Florile ei preferate sunt lalelele. Motiv pentru care m-am uitat strâmb la trandafirii primiți la un moment dat de la bărbatul din viața ei. De ziua ei, în aprilie, lalele, evident, pe piață. Cum să nu ții cont de asta? Acum a fost la mine două zile, de multă vreme n-am mai fost împreună așa, ca în vremurile bune. Sâmbătă am avut jumătate de zi când a avut alt program, am fost la cumpărături cu Radu, când am văzut lalele la cineva pe bandă la Lidl, am plecat rapid să îi iau un buchet. Ei bine, dacă tot am judecat un bărbat că nu i-a luat florile preferate, ce credeți că am făcut eu cu ele? Le-am uitat în mașină, în spate, am realizat că sunt acolo doar luni, ajunsă la serviciu... ea plecase deja. I-am făcut poză cu florile, i-am spus ”Honey, ți-am cumpărat lalele, astea sunt!” Nu mă așteptam ca după două zile în mașină, cu temperaturile ”blânde” de afară să mai reziste. Se pare că m-am înșelat, le-am adus în casă, sunt încă vii și frumoase, i-am trimis o nouă poză, cu florile e...

Mare parte a copilăriei am petrecut-o în grădina bunicilor, în Bucureștii Noi, pe strada Duioșiei (da, știu, minunat nume de stradă). Nu știu cum o fi scăpat numele acesta atât de frumos în zona în care văd acum, căutând pe Google Maps (pentru că, sincer, alte nume de străzi din jur nu îmi aminteam), predomină niște nume de străzi prozaice, progresist comuniste gen Betonierei, Avântului, Acetilenei, Producției. Paralelă cu strada bunicilor, tot acum îi văd numele, strada Vacanței. Cred că era o enclavă zona aceea pentru că, a rămas adânc ancorată în mintea mea ca un loc idilic, unde deabia așteptam să îmi petrec vacanțele. Mami (așa îi spuneam bunicii) iubea florile. Ele înfloreau, luxuriante, și în straturi și din dâra de pămînt dintre temelia casei și aleea din dale de piatră: gura leului, petunii, regina nopții. Pe lângă aceasta din urmă, serile erau parfumate de caprifoi, sau mâna Doamnei, cum i-am spus mereu, sau de către florile delicate ale crinilor de toamnă.  ...

Pentru că, din nou, nu reușesc să scriu mai des decât foarte rar spre deloc, îmi fac curaj cu ceva mai simplu (pentru mine, că e mai puțin de scris), mai complicat pentru voi. Ce credeți că am eu aici? Poza cu nucile este doar ca să vă faceți o idee asupra dimensiunii fructelor (ăsta ar fi un indiciu) și ca să mă laud că este primul an în care rodește nucul plantat de către ciori în grădina mea. Are vreo opt ani sigur. Nucile sunt o premieră la fel și verziturile din imagini. P.S. Copiii mei nu au voie să își dea cu presupusul!!!

Ani de zile am încercat să am în grădină lavandă, sau levănțică, așa cum îi spun eu, Lavandula angustifolia, pentru botaniști. Prietenii mi-au adus mai multe exemplare din Italia, pe vremea aceea nu era atât de ușor de găsit la noi, sunt peste cincisprezece ani de atunci. Cum necum, nu rezista peste iarnă afară. Lucru normal pentru planta mediteraneană, neaclimatizată la noi, neprotejată de către mine, sunt o super delăsătoare când vine vorba despre protejarea plantelor în sezonul rece. Până la urmă, a rezistat o tufă, încă o mai am, copleșită de înmulțirea excesivă a crinilor de o zi (Hemerocallis), netunsă la vreme, lemnificată, încă mai înflorește timid pe puținele crenguțe rămase. Norocul meu este că am avut inspirația la un moment dat să mut bucățile ce prinseseră rădăcini între pietrele cubice din poteca peste care atârnau, într-un alt loc, unde le-a mers tare bine. Cred că și aici se impune o cosmetizare a tufei dar deocamdată, mă bucur de ea așa cum este. Preventiv, voi pl...

Sunt convinsă că nu mi se întâmplă doar mie să gândesc "fotografic" atunci când privesc în jur. E frustrant mai ales atunci când te afli la volan şi imaginea care te-a impresionat dispare la fel de rapid cum a apărut, rămânând doar o stare, undeva acolo, gândul că, dacă ai fi fost exact în momentul acela cu un aparat foto în mână, din unghiul potrivit şi cu priceperea potrivită, ar fi ieşit un instantaneu memorabil. Mă bate gândul să vă povestesc cât de des pot atunci când mi se întâmplă o "ratare" de genul. Cu riscul de a cultiva o altă frustrare, cea de a nu fi capabilă să reproduc nici la a suta parte imaginea în cuvinte. Ştiţi lumina aia de care avem parte în unele dimineţi sau după-amiezi după ploaie? Lumina care te învăluie cald şi clar, în care lumea din jur pare mult mai frumoasă? Săptămâna trecută am avut parte de ea, dimineaţa, în timp ce mergeam către serviciu. Eram pe Frigoriferului când i-am văzut, în lumina asta. Erau trei, doi dintre ei echipaţi ...

Maia mea găsește desenul foarte atrăgător, cel propriu sau "operele" mai mult sau mai puțin reușite ale celor din jur. Dialog pe marginea foii de hîrtie de mai sus: (face un unghi portocaliu) - Ata ce e? - Hmmm... o ciocănitoare! (zîmbește satisfăcută) - Da! (trasează o linie portocalie) - Ataaa... vaca! - Aha... muuu! (mai trasează o linie lîngă cealaltă) - Ata ce e? (încîntată că deja știu răspunsul) - Asta este o vacă! - Nuu... ata Jeni! (una din îngrijitoarele de la creșă) ... vom reveni pe ecrane!

Probabil că majoritatea dintre voi găsește drăguțe buburuzele, eu nu fac excepție. Cu mai multe sau mai puține buline negre pe roșul aprins, galbene, portocalii, chiar și verzulii, am văzut destule. Ce nu văzusem pînă acum doi ani sau, chiar dacă văzusem habar n-aveam ce sînt, erau larvele de buburuză. De aici, una dintre lecțiile de astăzi. Lecția 1: creaturile astea destul de respingătoare, ce pătează totul atunci cînd accidental sau voit le faci terci, extrem de nașpa atunci cînd te trezești cu ele în păr, pe corp, și mai nașpa ieri cînd mi-a căzut una în decolteu... sînt de fapt larve de buburuză. Am aflat asta acum doi ani, după o repriză de omorît frenetic la ele, invadaseră toată terasa. Acum le las în pace, doar fără intenție mai pățește cîte una vreun deces din cauza mea. Tot legat de buburuze, după stadiul de larvă, urmează pupa, se fac covrig și stau cumințele undeva, pe o frunză, lemn, perete, orice, pînă se transformă în chestiile alea drăguțe. Am luat de aici ...

Sînt convinsă că doar pentru mine au relevanță veștile astea și poate pentru prietenii apropiați care se vor bucura de gustul recoltei din grădina mea la mesele viitoare. Cu toate acestea, trebuie să mă laud că anul ăsta am fost atentă și am semănat la timp ridichile și salata, astfel încît acum mă bucur zilnic de ridichi proaspăt culese. Plus că am depășit pînă în acest moment și perioada în care plantele tinere erau servite dimineața, la prînz și seara de către limacși și verișorii lor, melcii de grădină. Salata nu supraviețuia mai mult de stadiul de plăntuță de 2 cm. Posibil ca gerul din iarna asta să fi decimat mare parte din efective, am aruncat vreo două duzini de melci de grădină la container iar ieri am cules cîțiva limacși de pe salată și i-am feliat cu instrumentul de scos buruienile dar nu se compară cu anii precedenți. Sînt curioasă dacă voi reuși să am succes și cu viitoarele semănături, încă n-au ieșit castraveții, mai am de semănat dovleci, dovlecei, mazăre și f...

Nu am nici o îndoială că m-a făcut tata țărancă. Ieri am sărbătorit Ziua Pămîntului (exagerez, am aflat doar pe seară despre ea) cum altfel decît cu mîinile în țărînă. De obicei, cînd scap pe arătură, mă mai extrag de acolo doar atunci cînd îmi cedează brațele, spatele, și brațele și spatele, se trezește sau nu are cine să stea cu copilul cel mic, chestii de genul.  Cum vremea nu m-a lăsat cîteva zile să mă mai joc cu pămîntul, am profitat să mai dezburuienez în scurta perioadă mai bună de ieri. Prilej cu care am constatat ce minuni de vitejie am realizat, pregătite de astă-toamnă tîrzie, iarnă. Știți cum se mușuroiesc trandafirii ca să nu înghețe. Ei bine, ideea mușuroirii este că ai nevoie de pămînt afînat pentru asta. Și aici, calea mai ușoară a fost să merg în seră, să umplu găleata cu pămînt de acolo și s-o torn la rădăcina trandafirilor. Pămînt pe care l-am tras la o parte de pe tulpini cînd a dat căldura, și l-am împrăștiat în jur. Ce am reușit să înființez așa? O mi...

Vă mai aduceți aminte de Popa Tanda? Știu că pe mine m-a impresionat în copilărie spiritul întreprinzător al personajului principal. Chiar dacă nu am ținut minte restul acțiunii nuvelei, întotdeauna îmi voi aminti de cum și-a reparat el casa și gospodăria cu cele oferite de natura din jur (răchită, trestie, pari, spini și altele). Îmi place și în Muzeul Satului cînd văd gardurile împletite din nuiele sau din crengi mai groase. Anul trecut am îngrădit lalelele. Împrejmuirea era anti-Tasha, le călca fără nici o problemă plus că începuse să le "pască" florile. Am folosit crengi tăiate din pomii din curte și liane de glicină. Anul ăsta m-am văzut nevoită să recidivez. De data aceasta va fi nevoie de mai multe împrejmuiri, anti-Maia, nici ea nu face diferența între florile mele și iarba bună de călcat. Deși mai am de lucru, sînt încîntată de cum arată și de faptul că am găsit o utilizare bună resturilor vegetale. Lianele de glicină le foloseam oricum și pentru proiect...

Și totuși... mai sînt întîrziați, ca mine, care așteaptă vara indiană! Cum e fluturele ăsta cu ochi și mult roșu, cu dedicație specială să îmi ofere un strop de căldură! Să mai șteargă dezamăgirea dovlecilor înghețați înainte să crească suficient pentru a fi buni de copt. Anul trecut am avut unul, anul acesta ar fi fost mai mulți dar i-am pus tîrziu, din cauza limacșilor. M-am bucurat și de regina-nopții, răsărită singură lîngă zidul magaziei, și-a revenit după ce am călcat-o din greșeală, nu-i mai simt parfumul, probabil e prea frig, dar e la fel de frumoasă. Indiferent că au înghețat sau nu, de decor vor fi buni o vreme, deocamdată în bucătărie, nu știu dacă le voi găsi un loc mai bun. Și, o întrebare: oare eu sînt singura care fredonează zilnic, tare sau în gînd, Emoție de toamnă ?

Va fi mai greu de imitat ce am făcut eu dar totuși vă spun, poate reușiți să reproduceți acțiunea! Cum am pierdut ariciul în casă? Simplu: de dimineață mă pregăteam să întind niște rufe și să îmi schimb șlapii, în ușa bucătăriei îi las de obicei pe cei de grădină. Astăzi, ce credeți că dormea într-unul dintre ei? Respectivul pui de arici! Suspectez că Tasha a fost ocupată azi-noapte, prin curte era plin și de pene de porumbel, dacă ea l-a omorît, o reneg! În plus, ăsta micu aterizat în șlapii mei!  L-am luat ușurel, l-am dus în spatele grădinii și l-am basculat în iarbă, la umbră, să văd dacă e bine. El stătea acolo cumințel și la fel de ghemotoc, i-am dat puțină intimitate, am întins rufele, m-am întors și cu Pixie, primele poze sînt făcute cu mobilul, ăla îl aveam la îndemînă. Nu l-am găsit unde îl lăsasem, se mutase undeva mai la soare, părea destul de pleoștit. Așa că am decis că nu îl pot lăsa așa, dacă făcea insolație, mi-am luat mănuși de protecție, am luat micul...