joi, 8 septembrie 2016

Marcus și musca

Nu există o poveste foarte lungă să însoțească fotografiile din această postare. Știți deja că mă fascinează insectele, păsările, florile din grădina mea. El e Marcus (așa l-a botezat Arin), păianjenul ce și-a țesut o ditamai pînza lîngă ușa de la bucătărie. Zilele trecute ieșisem să îl fotografiez, tot amînasem momentul ăsta.
La începutul ședinței foto stătea aparent liniștit dar evident pregătit să atace la cel mai mic semn. Care a venit exact cînd îl fotografiam, sub forma unei muște. Nefericită musca, eu, destul de fericită că e una în minus care să încerce să intre în casă.
L-am privit cum o împachetează, declanșînd imediat ce aveam o imagine cît de cît clară. Din păcate acumulatorii lui Pixie au decis chiar atunci că le-a ajuns așa că nu vă pot oferi filmul întreg, cu musca gen Frodo și apoi cu ce rămăsese din ea, o mică bucățică sub chelicerele flămînde.
Marcus e tot acolo, nu m-am mai nimerit cu el în acțiune și încă nu m-am îndurat să îl alung din zonă.


marți, 30 august 2016

Eu unde parchez?

Știți locurile de parcare de la hipermarketuri destinate părinților cu copii mici? Sînt marcate ori pe asfalt, ca în cazul Kaufland, ori cu tăblițe metalice pe stîlpi. Ei, se pare că nu mulți știu ce înseamnă sau, dacă știu, îi doare undeva și anume, în fund!
Eu sînt genul tolerant, de luni de zile încerc să îl temperez pe Bogdan cînd se enervează că găsim locurile alea ocupate de mașini ai căror șoferi este de multe ori evident că nu au cărucioare, scoici pentru bebeluși, etc. Îi spun că, na, poate totuși au, poate nu-și spun semnul de bebeluș la bord, poate...
Săptămîna trecută eram singură cu Maia la cumpărături, m-am bucurat că am găsit un loc de genul, singurul liber cînd am ajuns eu. Pe locul din fotografia de mai sus era o altă mașină parcată, de Alba, ocupanții în ea, cred că se pregăteau să plece, nici urmă de infant cu ei. La umbra gheretei de lemn din dreapta (nu apare în poză) era un tată cu o fetiță mică în brațe. Am fugit să iau căruciorul (n-am găsit din cele speciale pentru copii în scoică, și din astea am văzut de nu știu cîte ori folosite de cei fără copii la purtător), pînă m-am întors cei de Alba plecaseră, pe locul pentru părinți cu copii, hop că parcase un nene gen pensionarlablocmădoareîncotamtreningșipălăriedepaie (pălăria și-a lăsat-o în mașină cînd a intrat în magazin, măcar atît!).
Pînă să o scot pe Maia din mașină, nenea cu fetița de la umbră i-a atras atenția individului că a parcat pe loc destinat altei categorii de persoane, că uite, doamna, de exemplu, are copil mic, ar trebui să poată parca acolo. Nenea, ofensiv, că ce, îi spune el lui, că ce-are acum, nenea cu fetița i-a spus că e vorba doar să respecte regulile de circulație, ăla nimic! Am intervenit și eu în discuție, i-am spus că de atîtea ori sînt nevoită să parchez hăt departe în celălalt capăt al parcării, să vin cu scoica și copilul în brațe (lucru deloc ușor, spatele meu suferă, vă asigur!). Ăsta nimic, tot el ăla agresiv, că de ce n-am parcat eu acolo. Dincolo de faptul că locul respectiv era deja ocupat cînd am ajuns eu, omul ăla chiar își închipuia că pot fi unica femeie/persoană cu copil mic venită la cumpărături la ora aia? Am intrat în magazin cu o mare stare de nervi și lehamite, tot pe mine mă afectează cît pot să fie de prost-crescuți, miserupiști cei din jurul meu... Nu înțeleg care ar fi soluția, să mă cert agresiv cu tot ce prind, în speranța că interlocutorul va înțelege ceva? Sau dacă nu înțelege, se va limita la vorbe și nu va deveni violent?

luni, 22 august 2016

Cum să pierzi un arici în casă - lecții practice

Va fi mai greu de imitat ce am făcut eu dar totuși vă spun, poate reușiți să reproduceți acțiunea! Cum am pierdut ariciul în casă? Simplu: de dimineață mă pregăteam să întind niște rufe și să îmi schimb șlapii, în ușa bucătăriei îi las de obicei pe cei de grădină. Astăzi, ce credeți că dormea într-unul dintre ei? Respectivul pui de arici! Suspectez că Tasha a fost ocupată azi-noapte, prin curte era plin și de pene de porumbel, dacă ea l-a omorît, o reneg! În plus, ăsta micu aterizat în șlapii mei! 
L-am luat ușurel, l-am dus în spatele grădinii și l-am basculat în iarbă, la umbră, să văd dacă e bine. El stătea acolo cumințel și la fel de ghemotoc, i-am dat puțină intimitate, am întins rufele, m-am întors și cu Pixie, primele poze sînt făcute cu mobilul, ăla îl aveam la îndemînă.
Nu l-am găsit unde îl lăsasem, se mutase undeva mai la soare, părea destul de pleoștit. Așa că am decis că nu îl pot lăsa așa, dacă făcea insolație, mi-am luat mănuși de protecție, am luat micul ghemotoc și l-am dus în bucătărie, l-am pus într-o cutie de carton, mă gîndeam ca atunci cînd revine Bogdan de la serviciu să îl duc la veterinar. I-am pus mai apoi și un șlap în cutie, mă gîndeam că poate vrea din nou să adoarmă ghemuit acolo.
Îmi mai văd eu de treabă prin casă, cobor din nou în bucătărie și, ce să vezi, ăsta micu dispărut, nici urmă de el, mă rog, făcuse un pipi și un caca mic în cutie între timp! Probabil s-o fi ridicat pe șlap peste margine. Phiii, ce trăznaie am mai făcut, toate ușile de la încăperile din demisol deschise (mai puțin cea de la pivniță, slavă Domnului!), putea fi oriunde, mic, ghem, în toate lucrurile aruncate acolo că avem și ceva șantier în casă, numai bun locul de ascuns!
Deja mi-l imaginam rupt de foame și murind de inaniție ascuns de noi, sau făcîndu-i capcane cu salam și limacși!
După cîteva ceasuri de căutări zadarnice, la un moment dat am avut și ajutoare că reveniseră copiii plus nașa Maiei și copiii ei, am plecat în oraș. Numai bine, cînd am ajuns la destinație, mă sună Bogdan, găsise Radu ariciul în camera lui, ascuns într-o saltea de izopren făcută sul. Mi-a trecut ideea de a-l duce la veterinar, se pare că se descurca mai bine în intimitate, i-am spus să îl elibereze în grădină. Și să fotografieze momentul! Încă nu am pozele dar cînd mi le trimite, poate vi le arăt.
Morala fabulei: dacă vreți să salvați puii animalelor, asigurați-vă că le găsiți un loc de unde să nu poată evada! Nu în casă!

marți, 19 iulie 2016

Cînd Relațiile Publice sînt în concediu...

Săptămîna trecută m-a trezit curierul, n-am înțeles de la ce firmă, spunea că trebuie să îmi lase un pachet. Încă buimacă, m-am bucurat, credeam că a sosit comanda de pe Vivre, nenea zicea ceva de un pachet de la Mol, n-am înțeles despre ce e vorba.
Am ieșit, am luat plicul și în el ce să vezi?! Un recipient roșu de plastic (despre care știam că se folosește pentru colectarea uleiului uzat, luasem deja unul, direct din benzinărie) și o scrisoare. În LIMBA MAGHIARĂ!!!
Vă întreb și pe voi: care parte a numelui meu pare maghiară? Și... în România, de ce primesc scrisori în limba respectivă? Dacă stau să caut în arborele genealogic, găsesc o străbunică unguroaică dar... în afara faptului că știu să spun mulțumesc și te iubesc în maghiară, restul e o mare necunoscută. Din punctul meu de vedere, tanti Lazăr Eva îmi transmite ceva... habar n-am ce, poate îmi zice și ce să fac cu bidonul respectiv dar, dacă n-aș fi știut deja de el, mă duceam la un traducător? Mă bucur că am un bidon de rezervă dar... m-aș fi bucurat și mai mult dacă oamenii de la departamentul de Relații Publice sau cei care au conceput scrisoarea, s-ar fi uitat înainte pe hartă să vadă în ce țară sîntem.

joi, 7 iulie 2016

Pisica pe acoperișul fierbinte

Nu era nici acoperiș de tablă, nici fierbinte, cu toate acestea, asociez imaginea pisicii pe acoperiș cu titlul piesei de teatru (Cat on a Hot Tin Roof), de fapt, mai mult cu filmul, nu am văzut interpretat pe scenă textul lui Tennessee Williams. La ora la care am făcut fotografiile erau vreo trei pisici pe acoperișurile din raza mea vizuală dar doar asta se profila așa, enigmatic și melancolic pe cerul Sibiului, stăpînă de drept!

Check Page Rank of your Web site pages instantly:

This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service