Homo internauticus

Am devenit dependenţi de net, de reţele de socializare, blogg-uri, instant messagging şi altele. Datele noastre sînt mai mult sau mai puţin disponibile pentru cei care ştiu unde şi cum să le caute. Nu ştiu în ce măsură intimitatea mea este interesantă sau utilă pentru alţii. Ştiu doar că ea poate fi accesată, începînd de la adresa de mail, vizibilă în zecile de forward-uri pe care le primesc de la prieteni (nu le mai deschid de mult, doar cele pe care expeditorii lor insistă că mi-ar fi vital să le văd). Se cumpără baze de date cu adrese de mail viabile, am cîteva exemple de cunoscuţi ale căror mail-uri au fost folosite de către alte persoane şi făcute inutilizabile.
Citeam cu ceva timp în urmă, în Money Express, despre cum sînt folosite datele (private pînă la urmă) de pe Facebook pentru a ajuta poliţia în rezolvarea unor cazuri ce merg de la dispariţii de acasă, răpiri şi pînă la omucideri. Compania răspunde unui număr de la 10 la 20 de solicitări pe zi din partea poliţiei. Aici nu pot fi nici în totalitate pentru, dar nici împotrivă, sîntem într-o zonă „gri”, în care sper să nu se ajungă la abuzuri. Ca un utilizator fervent de Facebook ce mă aflu, pot să mă îngrijorez cînd ştiu că datele mele personale, fotografiile postate sau mesajele din inbox, rămîn stocate şi disponibile în spaţiul virtual chiar şi după ce eu le-aş şterge.
Soluţia? Încă nu ştiu, dar tot din presă aflu despre „revoluţia” începută pe net de către o româncă, stabilită în Statele Unite, unul dintre inventatorii unui sistem, VANISH, prin care datele online se autodistrug, după un timp prestabilit de către cel care le postează. Acum rămîne de văzut cît va fi de accesibil acesta şi de uşor de folosit şi de către cei ca mine, atehnici prin definiţie.
Şi dacă tot voi putea prestabili timpul de viaţă al mail-urilor trimise… oare cum voi putea decide atunci cînd scriu cuiva „te iubesc”, valabilitatea mesajului?...