Despre bărbați și monologuri feminine

Mai mult ca sigur nu știați că lunea aceasta, 19 noiembrie, a fost Ziua Internaționala a Bărbatului. Stați liniștiți, nici eu nu aflasem până luni, când, nu știu cum a venit vorba și am aflat asta cu/de la șeful meu. Potrivit Wikipedia, ne-am ales cu sărbătoarea asta din 1999 din Trinidad și Tobago iar acum este sărbătorită în peste 60 de țări. Începând cu 2016, Parlamentul a votat această zi ca sărbătoare oficială a statului român. Pentru că ne dorim egalitatea de gen dar nu suntem chiar atât de egali, n-am auzit absolut nimic în jur pe această temă, bine, nu că aș fi eu un etalon în materie de informații exhaustive dar totuși.

Atunci când am aflat ce zi este m-am gândit că ar fi frumos să fac măcar o urare virtuală coabitanților  Fb de sex masculin. Așa că, am postat la status un generos ”La mulți ani, Bărbați!” Nu că aș fi dependentă de aprecieri dar chiar zero absolut reacții nu mi s-a mai întâmplat. De unde rezultă mai multe ipoteze de lucru:

1. Nici unul dintre bărbații din lista mea nu îmi urmărește postările, în concluzie nu le apar în fluxul fb, conform algoritmului vieții. Ar putea fi plauzibil, un amic mai vechi mi-a scris zilele trecute și credea că nu mai am fb sau credea că l-am șters de la prieteni, i-am spus doar să mă mai caute din când în când, să sesizeze și fb interesul. N-ar putea fi plauzibil pentru că, persoane de sex masculin din lista mea reacționează la alte postări.

2. Fb a considerat ceva ofensator în statusul respectiv și l-a cenzurat.

3. Nici unul dintre bărbații care au citit totuși statusul meu nu s-a simțit vizat de el. Din motive nebănuite care pot varia de la: Bărbat? Eu? De chiar?; Cineva spune la mulți ani bărbaților, sigur nu se referă la mine! Sau: o femeie spune la mulți ani, Bărbați! (cu B mare, da?!) sigur e ceva putred la mijloc, nu mă bag!

Trecând peste aberațiile de mai sus, intenția mea a fost onorabilă și chiar le-am urat La mulți ani în particular, pe chat, câtorva apropiați.

Ca să înțelegeți a doua jumătate a titlului aflați că am sărbătorit Ziua Bărbatului cum altfel, decât cu două prietene, într-un anturaj aproape exclusiv feminin, în Atrium, la spectacolul Monoloagele vaginului. Cu alte cuvinte, și de ziua lor, tot la noi ne gândim! Colajul foto a fost realizat de către colega mea, Manuela, autoarea fotografiilor, mi-a dat dreptul să îl folosesc pentru ilustrara postării.

Să vă zic câte ceva și despre spectacol, pune în scenă textul cu același nume scris în 1996 de către americanca Eve Ensler. Printre actrițele care au interpretat rolurile din acest spectacol se numără  nume mari, Whoopi Goldberg, Glenn Close și Susan Sarandon. Cred că mi-ar fi plăcut să le văd. La Sibiu se joacă de cel puțin trei ani de către trei actrițe TNRS: Serenela Mureșan, Cristina Ragos și Codruța Vasiu, nu l-am văzut până acum. Dintre cele trei, preferata mea a fost Serenela Mureșan.

Nu mă consider o pudică sau pudibondă dar cumva am intrat mai greu în chimia spectacolului, mai ales în partea care insista pe mimarea orgasmului și pe diverse definiții date vaginului (fac o paranteză, între noi fie vorba, nu știu dacă este în textul original, dar eu vagin cu păr n-am văzut, deși tantiile actrițe tot insistau că ar avea, probabil se gândeau la vulvă, o voi lua ca pe o licență artistică). În schimb m-a emoționat partea dramatică, probabil miza textului, ce viza partea militantă. Partea care aducea (din nou) în atenția publicului zecile de forme de violență la care sunt supuse femeile de pretutindeni. Viol, incest, agresiuni sexuale sunt la ordinea zilei. La fel, în anumite părți ale lumii acesteia, mutilarea genitală a femeilor. Nici măcar nu mai sunt atât de îndepărtate părțile acelea ale lumii de când cu explozia migrației și acceptarea abuzării fetelor și femeilor în țările Europei Occidentale în numele corectitudinii politice și a toleranței religioase. Probabil am fost mai sensibilă la subiectul acesta și pentru că deabia terminasem de citit Necredincioasa, scrisă de somaleza Ayaan Hirsi Ali (noaptea de sâmbătă spre duminică am stat trei ceasuri trează pentru asta, lucru inevitabil, pur și simplu nu mă puteam opri, dar puțin indicat atunci când mezina familiei n-are nicio treabă cu dormitul până mai târziu, indiferent de pasiunile literare ale mamei). Sper să reușesc să scriu la un moment dat mai multe despre această carte, precum și despre alte cărți ce m-au fascinat și emoționat profund, scrise de autori provenind din țări islamice (Parinoush Saniee, Khaled Hosseini).