miercuri, 17 noiembrie 2010

Into the dark...

Citisem cu ceva vreme în urma, pe Biciclistul, că Andrea Bocelli umblă de multe ori prin oraș pe bicicletă, fiind ghidat de către prietena sau fiul său. Mi s-a părut o nemaipomenită dovadă de încredere, nu știu dacă vine din felul de a fi altfel, dacă lipsa vederii duce în mod automat la această dependență asumată, la puterea de a merge înainte, în întuneric, cu lumea din fața ta concentrată în vîrful degetelor.
Îmi povestise și șefa mea cum mare parte din prima oră de teatru a fiului ei a constat în a merge cu ochii închiși, cu mîna sprijinită de cel din fața lui și mi s-a părut un exercițiu extraordinar, ceva de genul celui de a te lăsa să cazi drept pe spate, în brațele unor prieteni care așteaptă să te prindă. Încă nu știu dacă aș fi în stare de el, cît aș putea trece peste instinctul meu de auto-conservare.
Am încercat senzația de mers în întuneric, umblînd puțin prin casă cu ochii închiși și, de curînd, senzația de a merge aproape în întuneric pe bicicletă, atunci cînd mi-am stins frontala, pentru a vedea cît luminează farul celui de lîngă mine. Și nu lumina... n-am avut curajul de a rezista pînă cînd ochii mei ar fi distins mai multe în jur.
Și mă întreb: cît poate fi de greu să ai încredere în tine și în cel de lîngă tine să te conducă în noapte?

2 comentarii:

  1. cred că, odată depăşită frica de necunoscut, o să crească sentimentul de siguranţă. întunericul ascunde detaliile care te pot distrage de la drumul tău, aşa că-ţi vezi de treaba cu sîrg :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Voi încerca să îţi urmez sfatul... de obicei, îmi place să îmi înfrunt fricile!

    RăspundețiȘtergere

Check Page Rank of your Web site pages instantly:

This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service