Cîntînd în ploaie...
Sau mai bine nu, că deabia am scăpat de ea! Dar de cîntat, tot cînt, asta pentru că l-am convins pe Cosmin, ca diseară, în Old Friends, să avem karaoke! Yuppyyy! Sîc!
Țara asta nu mă/ne vrea!
Gîndul ăsta nu îmi dă pace de duminică seara, atunci cînd, înainte să plecăm în marșul de protest, mi-am întîlnit în piață un fost profesor. Excepțional profesor de română, cu un caracter care mi-a pus întotdeauna semne de întrebare. Lumea nu umplea încă piața, încă discutam între noi.
Inițial m-am bucurat, l-am zărit la mică distanță de mine și cînd ni s-au încrucișat privirile l-am salutat veselă: Bună seara, domn profesor! A părut surprins, ușor dezgustat: Chiar? S-a apropiat de mine (eu, însoțită de copii și prieteni, cu pancartele confecționate în mîini, nu erau dubii de care parte sînt). Ce faceți aici? Revoluție? Îi răspund că ăsta e singurul lucru care ne-a rămas. A început să mă chestioneze: Aveți autorizație pentru protest? Avem! De la cine? Se bagă Radu și îi răspunde: De la Primărie! Îi explic că avem autorizație și traseu aprobat. Pare în continuare surprins și neîncrezător.
Continuă sarcastic: De ce nu protestați că s-au mărit pensiile și salariile? Văd steagul Românie…
Comentarii
Trimiteți un comentariu