Shabu - Shabu...

Ştiu, sînteţi la serviciu, nu aveţi timp de citit foarte mult, şi textul va fi luuung dar, credeţi-mă, merită citit! Cu toţii ne-am lovit de diferenţe culturale/sociale la un moment dat, însă descrierea acestora aşa cum o face Andrei Pleşu este de o savoare deosebită! Astăzi am primit-o pe mail de la Ioana, am crezut că îmi vor amorţi fălcile de cît am rîs, vizualizînd scenele de acolo! Sper să nu încalc nici o lege a drepturilor de autor, citînd-o aici:


"ANDREI PLEŞU ÎN JAPONIA .


> Orice călătorie e o experienţă a diversităţii. Dar foarte puţine
mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţă. Una este să te mişti în
variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este să te simţi catapultat
pe o alta planetă.
> > Ca, de pildă, când călătoreşti în Japonia.
> > N-am fost niciodată în Africa, în Australia sau în Caraibe.
> > Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai "străin".
> > Te poti simti străin în Indonezia, parcurgând drumul de la Jakarta la
Jojakarta, aşa cum se simte străin orice european "civilizat" într-o
enclavă arhaică şi, pe deasupra, asiatică.
> > Te poti simţi străin în bucătăria chineză, în coloritul, moravurile şi
inocenţa americane, sau în expresia lingvistică a Ungariei vecine, din care
nu poţi selecţiona nimic cât de cât familiar.
> > În Japonia însă alteritatea e radicală.
> > Te mişti în spaţiul unei alte umanităţi, al unei lumi paralele.
> > Nimic nu seamănă cu ce ştii.. Nici măcar asemănătorul...
> > N-am să fac demonstraţii pretenţioase, de morfologia culturii. Nu
Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri
curente, de la cum stai la masă şi cum duci la gură, de la băi şi closete.
> > Trebuie să încep prin a recunoaşte că băile sunt, în mai toate
hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca să ceară, odată ce
te-ai instalat, câteva momente de studiu şi acomodare. Caldul şi recele,
cada si duşul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozităţi şi
nuanţe locale ţin spiritul în alertă şi produc, în faza inaugurală,
accidente mai mult sau mai puţin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
> > Faţă de ceea ce poţi păţi în Japonia, toate acestea sunt însă bagatele,
mofturi.
> > Am avut parte, de pildă, într-un hotel hiper-modern, de o experienţă
unică: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil,
braţe late acoperite de micro-computere, beculeţe albastre şi roşii, în
perpetuă scintilaţie, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai
ameninţătoare unghiuri.
> > Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce-am intrat în baie.
> > L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat totuşi
de ideea că scopul poate oricând să apară, ca un imperativ categoric.
> > Atracţia maximă o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe
braţele scaunului, însotiţe de inscripţii în japoneză.
> > Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmă,
m-am aruncat în necunoscut.
> > În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterică,
ca un balaur multicefal.
> > Odată pornit, mecanismul funcţiona - ca progresul însusi - după legi
fatale.
> > Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi
lumină.
> > Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de ţipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe mişcări de revoluţie si rotaţie.
> > Nu doar closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
încăperii, oglinzile, pereţii, pardoseala.
> > Proporţiile odăii, eclerajul, înclinaţia obiectelor anexe, toate se
modificau imperturbabil, sub privirile mele amărâte, filtrate de
incontrolabile perdele de apă...
> > Am simţit, împietrit, că mă îndrept spre un final imprevizibil. Mi se
părea că de acest closet, de electronicul său delir, depinde brusc soarta
omenirii. Că pot declanşa cutremure, inundaţii, ploi de meteoriţi,
glaciaţiuni... Că, poate, fără să vreau, am dat peste misterul facerii în cea
mai pură (şi sordidă) variantă materialist-dialectică: o stângace apăsare
pe butonul greşit, într-un originar closet galactic.
> > Din fericire, la un moment dat, toată hărmălaia a încetat.
> > Am stat un timp nemişcat, ca să nu stârnesc vreo recidivă, şi m-am
retras apoi, sfârşit, în dormitor, unde atmosfera era paşnică: numai sub
pat, o lumină spectrală, care îţi lumina papucii ori de câte ori lăsai
picioarele să-ţi atârne perpendicular pe mochetă. S-ar zice că faţă de
acest abuz tehnologic closetele tradiţionale sunt de o paradiziacă
simplitate. Nu şi în Japonia.
> > În programul călătoriei mi-a fost introdusă, ca o favoare, ca un
deliciu pitoresc, şi o noapte la un foarte scump hotel tradiţional.
> > Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului
Naţional de Artă, a fost prima victimă a acestui episod.
> > L-am pierdut, scurt, într-una dintre toaletele aliniate lângă recepţie.
Omul încerca să iasă, dar ceva, un procedeu ritual, încălcarea unei anumite
succesiuni a gesturilor, îl ţinea blocat. Cabina cu pricina includea tot
felul de scule şi recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeţi, nu
permiteau deschiderea uşii decât după o anumită combinaţie de mişcări
igienice, alternând balansul cu răsturnarea, rotirea şi clătirea...
> > La rândul meu, am încasat prima traumă când, intrând în camera care îmi
era rezervată, n-am văzut decât un paralelipiped gol, fără nici o piesă de
mobilier.
> > În mintea mea îngustă, de european răsfăţat, lucrul care nu poate lipsi
dintr-o asemenea cameră este patul. Intri, te întinzi puţin, îţi desfaci
bagajul, răsfoieşti pliante ş.a.m.d.
>> Aici: nimic.
> > Am privit neliniştit spre batrâna însoţitoare care lucra pe post de
"bagajist" şi i-am dat de înteles, prin semne limpezi, că nu pricep cum e
cu dormitul... A scos imediat dintr-un perete o rogojină de lux, pe care,
însă, s-a grăbit să o reintroducă în lăcaşul ei "de zi".
> > Am reluat, alarmat, pantomima: vreau să mă întind acum, pe loc, chiar
daca nu mă culc încă.
> > Nu, mi-a pantomimat, în replică, cu o blânda cruzime, interlocutoarea
mea - ziua nu dormim, nu ne întindem... Ziua stăm pe jos, cu picioarele
încrucişate, şi umblăm de-a buşilea.
> > Spre seară, m-am hotarât să cer de mâncare în cameră. Alesesem, mai
curând la întâmplare, ceva în care identificasem cuvântul "viţel". A apărut
o fostă gheişă, destul de obosită, şi m-a invitat în baie, adică într-o
cămăruţă îngustă, cu o copaie de lemn pătrată.
> > "Nu - zic - nu baie! Mâncare! Vitel, care va să zică! Papa!"
> > "Ba, din contra - îmi semnalizează cu un surâs buddhist preopinenta -
mai întâi baie! Papa la urmă!"
> > Dupa câteva trecătoare accese de demnitate, cedez: intru în
scăldătoarea de lemn; gheişa după mine! Se aţine, rânjind, cu un mănunchi
de nuiele aromate în mână.
> > Refuz să mă dezbrac, insistă, nevastă-mea se întristează, gheişa e de
neînduplecat.
> > Încropim până la urmă ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), după
care am dreptul să mă aşez la masă, pe jos evident, dinaintea unei porţii
de shabu-shabu. Asta înseamnă: un platou cu felii subţiri din carne de
viţel crudă şi o oală cu apă în care clocotesc legume, mirodenii si brânză
de soia. Se ia, cu două beţigaşe, câte o felie de carne şi se agită în
fiertura din oală pâna dispare tenta de crud.
> > Gheişa mă asistă draconic.
> > Primul simptom al europenităţii mele e că nu pot agita carnea în zeamă
fără s-o scap dintre beţigaşe.
> > Decid, pragmatic, să n-o mai agit, s-o ţin pe loc pâna văd că s-a
fiert.
> > Gheişa devine nervoasă: n-am voie să cad în imobilism; carnea trebuie
agitată, altfel nu se pătrunde cum trebuie de miresme. De câte ori încerc
să trişez, mă priveşte sever si îmi şopteşte milităreşte: "Shabu-shabu!"
Trag concluzia că "shabu-shabu" înseamnă, pur şi simplu: "agit-o!",
"mişc-o!", "stânga-dreapta!", "hăis-cea!". Cina se încheie melancolic, în
insatisfacţia părţilor, şi cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini
medievale.
> > A sta la masă după tipicul samurailor presupune oricum, pentru
european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dură,
bărbătească: fără exerciţiu, poziţia lotus sau semi-lotus e o tortură,
mai ales dacă se prelungeşte pe toată durata unei mese: anchilozează
picioarele, răstigneşte coloana şi distruge apetitul.
> > Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimă.
> > Fuseserăm invitaţi să participăm împreună la o ceremonie a ceaiului... La
sfârsit, Toto, şi aşa chinuit de dureri osoase, avea dificultăţi să
recupereze postura bipedă: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la
maşină sub formă de statuetă de bronz, un Buddha chircit, în poziţie de
rugăciune.
> > Un alt păţit fusese Gabriel Liiceanu.
> > Invitat la masă de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înţeles
repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte cu picioarele
sub el şi să mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care
aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a
simţit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, străbătute
de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie şi aşa hărţuită de
insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul
valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cârpe şi se
obişnuieşte greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru
a deveni desert)... Trebuia, fireşte, făcut ceva! Trebuia schimbată poziţia,
păstrând, totuşi, aceeaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era
exclus.
> > Gabriel s-a hotărât, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel,
încât să-şi poată sprijini şezutul pe călcâie. După chinuitorul "lotus"
dinainte, noua postură părea mântuirea însăsi. Dar numai pentru câteva
minute. Călcâiele nu sunt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a
corpului. În plus, o apăsare disproporţionată suprasolicită, în această
poziţie, degetele îndoite ale picioarelor... Sufocat de durere si de sudori
barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la
liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate: s-a aşezat pur şi
simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominând - fără autoritate -
făpturile gracile ale celorlalţi, pentru care "lotusul" nu părea să creeze
dificultăţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţă, ceva patetic.
> > Liiceanu trebuie să fi arătat ca un ţăran de Octav Băncilă, exploatat,
obidit, flămând, căzut în genunchi după o răscoală ratată.
> > Dar cât poţi rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a
penitenţei?
> > Mai rămăsese o singură variantă. Neortodoxă, greu integrabilă
tabietului nipon, dar parcă mai confortabilă: poziţia "Lorelei". Te laşi
binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte...
Japonezii au contemplat cu discreţie tot acest program gimnastic, la
capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte! "Un
scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare mădular al
filosofului. Nu exista altă soluţie decât abandonul. "Vai, ce grădina
frumoasă aveţi!" - a gemut Gabriel iluminat şi, ridicându-se, a pornit,
tam-nesam, s-o viziteze, lasându-şi amfitrionii cu lingura la gura, între
doua îmbucături.
> > Am făcut o experienţă asemănătoare câţiva ani mai târziu, cu acelaşi
profesor, de-a lungul aceleiaşi ceremonii culinare.
> > Prevenit, am încercat să rezist până la capăt, cu preţul unei perfecte
obnubilări intelectuale.
> > Nu ştiu nici până azi ce mi s-a spus în timpul dejunului.
> > Ceea ce, de altfel, seamănă cu o clasică experienţă Zen. Ca disciplină
spirituală, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, aşa încât corpul
tău, duhul tău, lumea din jurul tău şi universul întreg să intre în ordine.
Esenţial în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program să
lipsească.
> > Conştiinţa trebuie eliberată de raţionalitate şi de premeditare.
> > În cazul nostru, al lui Gabriel şi al meu, doi călători din Far East-ul
european, eşecul era perfect. Reuşiserăm să stam prost, cu ochii scoşi de
efort, conştienţi de neputinţa noastră şi încercând să o dominăm raţional.
Făcuserăm totul pe dos. Buddhismul Zen ne dă însă voie să spunem că e şi
aceasta o cale. Calea românească: stai strâmb şi judeci drept. Stai cum dă
Dumnezeu! Stai cum poţi! Asta-i situaţia! În definitiv, nici japonezii
ăştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sunt în
regulă... Să se mai mişte şi ei niţel, să dea semne de viaţă. Vorba gheişei
mele: "Shabu-shabu!"

Comentarii

  1. Cum Orin, nimic de 1 decembrie? Hai mai ca toate blogurile au acest articol :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Hmmm... cît pot să fiu de în afara curentului... :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Țara asta nu mă/ne vrea!

Anotimpurile și igiena

Am făcut săpun!