miercuri, 16 martie 2016

Japoneze

Coincidența face să fi aranjat crenguțele de corcoduș într-un mod și pe un fundal ce mie îmi aduce aminte de ikebana. Vasul de lut românesc, creație a meșterului Sitar, pare din filmul ăla, acum că privesc fotografia, mă gîndesc că sigur ar fi arătat mai bine fără fructiera și ceasul de metal, ar fi fost mai minimalist japonez ansamblul.
Spuneam că este o coincidență aranjamentul ăsta cu noua lectură începută, Cronica păsării-arc a japonezului Murakami. Vă spusesem în treacăt că am citit de curînd un volum de nuvele scrise de același autor, După cutremur. Încă sînt la începutul cărții dar, din puținul citit și din cartea precedentă pot spune că nu se compară cu ce am citit scris de Yasunari Kawabata. Chiar dacă în cărțile celui din urmă, acțiunea este de multe ori aproape inexistentă, descrierile lui au darul de a te face să te simiți atins de o aripă de fluture, sînt diafane și surprind o lume tradițională și o cultură complet diferită de a noastră, alcătuită din reflexii și din tăceri contemplative. O lume unde întrezărești perfecțiunea într-un mănunchi de violete răsărit într-o adîncitură a unui trunchi bătrîn. Cred că imaginea asta este din Vechiul oraș imperial, am vrut să găsesc confirmarea, ocazie cu care am descoperit că nu mai am în bibliotecă volumul și nu îmi aduc aminte cui l-am împrumutat. Oare să îmi promit din nou să nu mai dau cărți împrumut? Sînt genul căruia îi place să revină la cărțile dragi, e neplăcut să nu le regăsesc la locul lor. Merită să dați play selecției de mai jos, se potrivește și cu vremea de afară.

vineri, 11 martie 2016

Locuri goale

Prietenii și cunoscuții mei ar putea confirma că am o grijă obsesivă de a nu avea datorii, dau restul pînă la ultimul bănuț, nu-mi place să împrumut bani, dacă totuși o fac, am grijă să îi restitui rapid. 
Angajații Metro au fost siderați cu ani de zile în urmă, cînd ne-am întors, după ce am trecut de case și de controlul existent atunci, să ne încaseze și două pungi de mazăre congelată, uitate în partea de jos a căruciorului. A fost ceva de genul:"Ați trecut cu ele de case și ați ieșit din magazin? Da! Șiii... (pauză, ochi bulbucați) v-ați întors???!!!" A doua experiență de genul a fost la Carrefour. De aici am plecat cu o cană-bol, o pusesem în partea căruciorului unde de obicei stau infanții iar eu îmi țin poșeta. Îmi aruncasem peste eșarfa și am uitat de ea. Doar acasă am realizat că nu o plătisem, am verificat și bonul, nu era trecută. O spălasem deja, nu mai avea codul de bare. Rezolvarea situației a venit după vreo săptămînă, am mers din nou la magazinul cu pricina, am luat o altă cană de genul de pe raft, am dus-o la casă, i-am spus lui tanti să o scaneze, să o plătim și să o trimită la loc pe raion. Expresia feței ei a fost din nou grăitoare pentru cît de "des" i se întîmpla așa ceva!
Toată paranteza asta lungă cu care am început este doar ca să vă spun că încă nu concep și nu mă pot obișnui cu ideea că am fost vizitați de hoți. Mîine se face o lună și nu îmi revin din uimire și din starea aia de cacao la gîndul că cineva străin a sărit gardul, a intrat în curte, în atelier și ne-a luat lucrurile. Încă mă văd acolo, uitîndu-mă cu neîncredere la locurile goale... Și îmi/ne lipsesc! A trecut o lună și eu n-am mai reușit să lucrez nimic acolo pentru că nu mă simt bine, pentru că simt încă prezența unor străini, pe care nu o pot șterge camerele video, cîinele sau proiectoarele instalate după!

luni, 7 martie 2016

Nostalgii cu becuri

Nu știu dacă a fost evident pentru toată lumea, dacă n-a fost, o spun acum, îmi plac chestiile vintage! Mult! Dacă nu le transform/recondiționez singură, din cînd în cînd achiziționez un obiect care, deși e nou, e făcut să semene a ceva în stilul respectiv.
Așa a fost cu becul de mai jos, aka Bec Workshop. Mi s-a părut că arată minunat, pe site scria că are 60W, părea suficient pentru bucătăria mea. Azi a venit coletul și, mîndră nevoie mare am coborît să îl înfiletez la locul cu pricina. Ocazie cu care am frecat conștiincioasă abajurul de metal pînă a arătat ca nou, că de, nu dădea bine cu becul!
Mă dau fericită și cu durere în brațe jos de pe scaun, aprind lumina și mi se duce toată fericirea! Frumosul meu bec dă o lumină chioară, dar chioară rău! Nici poveste să îl pot lăsa acolo. Mă întreb cum ar fi fost să îl pun în atelier, dacă tot se numește așa, ce mișto mi-aș fi dat cu ciocanul peste degete la lumina lui... În colajul de mai jos am încercat să surprind cum luminează becul respectiv (stînga) și cum luminează un bec normal de 60W. Îmi pare rău că nu e mai evidentă diferența. De unde deduc că Wații vintage sînt cu totul altfel decît Wații moderni! Cu regret vă spun că, cel puțin în materie de surse de lumină, o voi lăsa mai moale cu estetica și cu paseismul!


Check Page Rank of your Web site pages instantly:

This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service