marți, 31 ianuarie 2012

Al doilea post foarte lung despre introdus copii în lume (de folosit cu moderație de către bărbați)

Pentru că Je nu mai are mult pînă la așteptatul eveniment, mă sforțez să scriu acum despre nașterea copilului nr. 2, parcă nu mă atrăgea atît de mult, din cauza complicațiilor, chiar nu vreau să sperii inutil pe nimeni. Privind retrospectiv a fost doar o altă experiență de viață, cu părțile ei neplăcute dar am trecut peste asta, sînt sigură că nu sînt singura care a suferit puțin mai mult iar, privind la familia mea de Sus, pot spune că a fost chiar puțin.
M-a distrat totuși tatăl copiilor care, atunci cînd i-am spus că poate voi scrie și despre nașterea lui Arin m-a întrebat dacă vreau să scriu "cum am venit, am născut și era cît pe ce să dau colțu" și mi-a zis "să am mare grijă să nu citească Arin postul, ca să nu aibă mustrări de conștiință că era s-o omoare pe mă-sa".
După această introducere optimistă, cîte ceva despre sarcină: la fel de cu iminență de avort și cu spitalizare în fază incipientă, plus tratament medicamentos pe aproape toată durata ei, în principiu, antispastice. La prima ecografie, făcută la cabinetul privat al medicului ce mă internase la urgență, surpriză: mi-a spus că sînt gemeni! Adevărul este că, pe ecran se vedeau doi saci ovulari (respectiv două cerculețe), dar doar într-unul dintre ele pulsa ceva... După o săptămînă în care am avut timp să mă obișnuiesc cu ideea de doi, nu pot spune că nu m-a speriat, că pare foarte complicat logistic... mă gîndeam la alăptatul simultan și chestii de genul... în sfîrșit, prima programare la medicul meu, Dr. Marcu (nu știu cum să spun că îmi pare rău că nu mai este printre noi). Buuun, la cea de-a doua ecografie, surpriză din nou: era doar unul! Nu pot spune că n-am fost dezamăgită de asta, v-am zis, trecusem de șocul inițial! Dl. doctor mi-a spus că ori prima imagine era doar un efect de reflexie la ecograf sau ceva de genul, ori au fost într-adevăr doi dar am pierdut una dintre sarcini. N-am mai fost la fel de crizată, cu ecografii din două în două săptămîni, m-a mai speriat el undeva pe la sfîrșitul sarcinii că n-a mai mișcat vreo trei zile, am fost la urgență, să îl asculte, am vrut și ecografie dar n-aveau în weekend, mi-a cam țîțîit fundull zilele alea!
Sarcina a fost diferită de prima, cu ceva schimbări hormonale, sinceră să fiu n-am vrut să știu la nici unul dintre ei, sexul copilului, la Radu eram convinsă că e băiat, la Arin parcă înclinam să cred că este fetiță, avea ales de multă vreme numele, Maja, după o actriță sîrboaică pe care o cunoscusem cu ani de zile în urmă, la festivalul de teatru. Într-o doară, cu vreo două luni înainte de a naște am ales și un nume în cazul puțin plauzibil că va fi băiat: Arin! A fost singurul nume la care am căzut de acord, că mi-o fi venit ideea pentru că eram pe malul rîului, la Curmătură, nu știu, dar sînt mulțumită de alegere. Și, îl mai cheamă și Ion, numele tatălui meu!
Am avut contracții regulate cu luni înainte să nasc, îmi spuneam că: "la naiba, sînt la a doua sarcină și habar n-o să am cînd trebuie să merg la spital!". În rest, parcă nu la fel de multe plimbări ca la prima, am pus 17 kg, diferență notabilă. Am condus mașina pînă înainte să nasc, v-am mai spus că îmi calculasem ziua nașterii și a ieșit la fix. Din nou am stat acasă cît am putut de mult, cînd am ajuns aveam dilatație 6 cm, era 9 seara. Medicul de gardă l-a întrebat pe Adi dacă vrea să asiste la naștere, n-a vrut, ulterior m-am bucurat că n-a vrut, că nu i-ar fi plăcut.
Era lună plină cînd am născut, în concluzie, full house la sala de nașteri, cînd am ajuns nu aveau nici un pat disponibil pentru mine așa că m-am plimbat pe culoar așteptînd să se elibereze vreunul. După vreo oră am avut pat. Am apucat să mă așez în el dar n-am stat mai mult de 5 minute pentru că... mi-era clar că nasc! Era senzația aia imperioasă de a împinge... acum o recunoșteam! Am căutat moașa care era de gardă, i-am spus: știți, cred că nasc! (cu cea mai mare jenă i-am introdus 50 de lei în buzunar, mă amenințase mama cu toate alea dacă nu-i dau ceva), m-a pus pe masă, m-a consultat, concluzia: Da, doamnă, nașteți! Uooochei! Din nou nu mi se rupsese apa, a făcut ea operațiunea respectivă și na... a început procesul cu împinsul! Pot să confirm că: 1. lucrurile merg mult mai rapid la a doua naștere; 2. doare mult mai intens. Țin minte că, pe masă fiind mă gîndeam: Ups, dacă durează cît a durat la Radu, faza cu împinsul, am dat-o de pereți, n-o să rezist! Mi-am controlat verbalizarea durerii dar nu m-am putut abține să nu mă trag în sus pe masa respectivă. Moașa m-a corectat imediat: Doamnă, stați pe loc că dați copilul cu capul de masă! Cu așa o perspectivă, nici gînd să mai mișc, nu puteam risca să îi fac rău! Oricum, Arin a venit pe lume în doi timpi și trei împingeri, adică, super rapid, ocazie cu care pas epiziotomie, m-am rupt natural (nu a fost la fel de mare ca și Radu, 3,450 kg, dar suficient)! Nu înțeleg de ce asta este recomandabil, poate dacă ai un doctor bun care să te coasă la loc, mie mi-a spus una dintre asistentele ce m-a controlat ulterior, citez: V-a cusut ca pe o cizmă!
La Arin am avut parte de miraculosul moment al scosului copilului și plantatul lui pe pieptul meu, a fost ca în filme, plînsul lui s-a oprit instantaneu, stătea acolo cuminte ca o rîmă mică. A avut tot Apgar 10 dar, din cîte am văzut imediat, era ceva mai congestionat, ușor vinețiu, și tare lipicios :)
Din nou, am născut doar cu moașa, ea mi-a scos și placenta. După această etapă a urmat ceva de genul... valurile Dunării, simțeam ca și cum mi s-ar fi rupt apa din nou și din nou, ulterior am aflat că ăla era sîngele meu care asculta de atracția gravitațională și era pe ducă pe bunătate de pardoseală. Moașa a chemat doctorul de gardă și a urmat distracția: chiuretaje, scotocit cu mîna prin uterul meu (da, știu, prin colul uterin trecuse un copil, de ce mă mai vait de o mînă, credeți-mă, nu era plăcut), toate fără anestezie, că, cine mai avea timp de așa ceva, perfuzii, agitație în jurul meu, vreo oră s-au chinuit să oprească hemoragia, cred că n-a fost plăcut pentru aparținători, că știau că Arin se născuse iar eu tot pe masă, pe mama a mîncat-o în fund să intre cumva în sala de nașteri (asta mi-a spus-o ulterior), a avut parte de o priveliște horror înainte să o scoată de acolo. Știu că durea și mi-era înfiorător de frig, îmi puseseră pături pe mine și mie tot frig, mă întrebam cînd naiba se va termina totul, la final le-am spus: Știți, mi se făcuse frică! Una dintre asistente: Da, doamnă, și nouă! M-au dat jos cu o pensetă lungă în vagin, ce îmi ținea colul închis.
Am mai stat o zi în salonul pentru travaliu, cu perfuzii and stuff! Cînd m-a văzut tatăl copiilor s-o fi speriat, mi-a zis că eram ca peretele :)) Normal că, iar nici poveste de sculat din pat vreo două zile! Mi l-au adus de vreo două ori pe Arin, să îl văd, a fost destul de greu, că în timp ce stăteam acolo, tot auzeam un copilaș plîngînd și simțeam că e el, le tot întrebam pe asistente și îmi ziceau să stau liniștită, că nu e el, îmi dau seama că erau texte dar, ce să facă și ele! N-am putut să îl alăptez decît atunci cînd am fost mutată în salon și tot adus la pat.
Unul dintre medicii care au venit în saloane la vizită a fost dr. Ionuș, îl știam pentru că fusesem și la el în urmă cu ceva vreme, mă știa și el, mi-a explicat că ce am pățit eu se numește atonie uterină, că se întîmplă în unele cazuri la naștere, uterul pur și simplu nu se mai contractă la loc și de aici hemoragia. Ca să-mi dau și eu cu părerea, poate cum fusese pompat cu medicamente ca să evite contracțiile, acum făcea doar ce fusese învățat nouă luni.
În maternitate din nou mi s-a părut curățel și toată lumea rezonabil de amabilă, din nou privată de odihnă (acumulasem destule ore nedormite și cu statul suplimentar la sala de nașteri, că na, era o căruță de activitate pe acolo). Probabil pe fondul oboselii am dat în faimoasa depresie post-partum sau să-i zicem furia laptelui sau ce-o fi fost... plîngeam non stop. Și vine asistenta șefă: Dar ce aveți, doamnă, nu mai plîngeți! Aveți probleme acasă? (eu printre sughițuri, dau din cap că nu) Vă doare ceva? S-a întîmplat ceva? Din nou răspuns negativ, i-am zis doar că vreau acasă. Ea încerca să mă liniștească, să nu pierd laptele! Concluzia emisiunii: m-au externat cu o zi mai repede, că nu se mai putea cu mine, acasă m-am calmat! Fază distractivă cu externarea: pe biletul meu de externare scrie că am născut la 39 de săptămîni, pe al lui Arin, că s-a născut la 41, eu încă mă întreb unde/ce/cum a făcut el în cele două săptămîni lipsă???
A se citi postul de mai sus fără sperieturi importante, aș mai face un copil, cîteodată se întîmplă și lucruri neprevăzute, important este că, uitați ce drăguțenie a ieșit acum nouă ani!

luni, 30 ianuarie 2012

Vreau să știu

Cîteodată mă întreb lucruri mărunte, de genul: De ce sub scrisul mare Kristal Restaurant Coffee Pizzerie, undeva pe Bălcescu, cînd te uiți în vitrină vezi "decît" haine și casă de schimb valutar? Oare poți comanda o pizza ambalată în fustița aia care îți face cu ochiul și pentru că tot ești acolo, mai schimbi și niște euro în timp ce-ți bei cafeaua?

Ferestre înghețate

Motiv de iubit frigul (unul dintre puținele): florile de gheață de pe geamul de la baie... așa cum se vedeau ele ieri dimineață. Știu că nu este prima oară cînd vi le arăt, că nu sînt singura care le vede pe sticla ferestrei dar eu mă uit de fiecare dată cu uimire, bucurie amestecată cu respect pentru modul în care își croiesc ele frumusețea... pentru mine, firește!
Only time - Enya

Asculta mai multe audio diverse

duminică, 29 ianuarie 2012

Don't touch me!

Cred că românul are în genă o chestie tactilă și un complet dispreț pentru spațiul privat al celuilalt. Probabil din vremea cozilor la orice, sindromul ăsta al lipirii de celălalt, poate așa ajungi mai repede, mai întreg, mai minunat la liman! Asta în cazul în care nu ignori complet coada la ceva (de exemplu la schi-lift) și te bagi direct în față, că de, unii sînt mai "deștepți".
De cînd cu distanța impusă de bănci la ghișee, parcă mai ai puțin spațiu să respiri dar asta doar atunci cînd ai ajuns acolo, și nici aia întotdeauna. Unii mai au ceva decență la bancomate și așteaptă la o parte. Eu am avut și neplăcuta experiență să îmi stea o tanti în cîrcă în timp ce butonam tastele, fără nici o jenă, m-am uitat la ea cu subînțeles, ea nimic! Pînă la urmă n-am mai rezistat... i-am zis cîteva, nu că mi-ar fi fost frică că îmi memora PIN-ul sau ceva de genul, dar nu suport să-mi invadeze cineva spațiul ăla de siguranță pe care îl avem cu toții, e drept că de dimensiuni variabile.
De ce tot preambulul ăsta? Pentru că... tot calmul meu s-a dus pe apa sîmbetei azi-noapte, în Vintage. E drept că n-am mai ieșit de multă vreme în locuri atît de aglomerate, e drept că sînt ușor claustrofobă dar am început să mă enervez încă de cînd am intrat, treceam printre oameni, traseu din punctul A în punctul B, în spatele meu o tipă, făcea același lucru daaar... cu mîinile pe mine! M-am uitat la ea o dată, de două ori, a doua oară și-a cerut ceva scuze dar a continuat! Nu înțeleeeg! Ce puii mei avea în cap? Avea impresia că dacă stă cu mîinile pe mine ajunge mai repede la destinație?
Găsim noi un loc unde se putea respira, pe mini-scenă, eu cu fața înspre local, lîngă balustradă. Toate aparent bune și frumoase cînd simt că mă ia cineva în brațe să treacă... un individ. Zic, hai să nu-mi stric seara și încerc să ignor episodul. Nici gînd... după el, încă trei care înțeleg că dacă mă iau pe mine în brațe mă pot ocoli mai ușor. Grețos!!! Noroc cu Dorul, că îmi zicea să fiu Zen, că altfel cred că îmi scăpau niște mai multe cuvinte și probabil că indivizilor ălora nu le-ar fi plăcut! Noroc pentru mine, mă gîndesc, pentru că mă puteam aștepta și la alte reacții fizice din partea lor. Oare cer foarte, foarte mult? Și nu, nu mi se pare că ține scuza că era aglomerat acolo, eu nu m-am apucat să îmi pun mîinile pe cei din jur ca să pot trece!

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Fairytale Gone Bad

N-o să vă spun despre melodia celor de la Sunrise Avenue, deși îmi place foarte mult (o pun totuși să o ascultați și voi).
Dar am simțit nevoia să vă povestesc despre prima dezamăgire Calzedonia. Cred că sînt cel puțin cinci ani de zile de cînd port aproape exclusiv ciorapi/colanți, etc. de la ei. Fiecare excursie a mea sau a altora în străinătate include o cercetare prealabilă pentru a vedea dacă există un magazin Calzedonia acolo. Urmat de o mică listă de cumpărături... cu te rog, te rog eu, dacă ajungi acolo, ia-mi și mie... (mulțumesc încă o dată, se știe cui!).
De cînd îi port n-am avut probleme, am virusat și pe alții cu această marcă. Mi se pare că au un excelent raport calitate/preț! Acum doi ani și ceva, pe bicicletă fiind, cu colanți Calzedonia pe sub pantalonii scurți, am căzut vreo trei metri prin tufișuri, aveam pielea julită sub colanți, colanții intacți... adică sînt foarte rezistenți! O calitate similară găsisem cu ani de zile în urmă la ciorapii-pantalon Adesgo, foarte buni, habar n-am dacă mai există pe piață! Ca orice fan care se respectă, am zeci de perechi... șosete scurte, trei sferturi, ciorapi cu adeziv (dantelați sau simpli), preferații mei, mai subțiri, mai groși... un pomelnic întreg.
De la magazinul din București am rugat-o o dată pe Honey să îmi cumpere ceva, zilele trecute am ajuns prima dată în persoană acolo, un pic agasată de insistența vînzătoarelor care încercau să îmi explice promoțiile (aceleași în toate magazinele, cu 5 produse la preț de 4, normal că le știam de multă vreme). De data aceasta mi-am cumpărat șosete mai groase, de purtat cu colanți și cizme și am fost foarte încîntată de ele... le-am testat rapid pe toate, aseară, ultima dintre perechi și... șoc!!! Frumoasele mele șosete lungi, negre, cu fundițele alea drăguțe în lateral... erau amîndouă pentru piciorul stîng... respectiv fundița era cusută ca atare... și cum o să merg eu cu o fundiță în exterior și cealaltă în interiorul piciorului??? Ieri mă grăbeam așa că am luat pur și simplu invers șoseta în piciorul drept, cu călcîiul în față, fundița a aterizat la locul ei în lateral exterior și am plecat. Acum meditez cum să fac să o descos de acolo fără să afectez ciorapul.
Spuneți și voi, se poate așa ceva???
Sunrise Avenue - Fairytale gone bad

Asculta mai multe audio diverse

vineri, 27 ianuarie 2012

Post foarte lung despre introdus copii în lume

Unul dintre apanajele net-ului este că apropie oameni indiferent de locație sau de cunoașterea efectivă în viața reală. Că pînă la urmă ajungi să descoperi oamenii respectivi și în realitate este opțional.
Pe Je am "cunoscut-o" inițial prin intermediul blog-ului ei, înainte ca ea și Seb (pe care îl cunoșteam în realitate, de mai mulți ani) să ia decizia emigrării în Tenerife. Le-am admirat amîndurora curajul, le-am urmărit constant pașii acolo, departe. Ne-am și întîlnit, live, atunci cînd au venit acasă, în Sibiu. Je m-a uimit cu calmul ei, cu faptul că posedă o cunoaștere minuțioasă, enciclopedică, a tuturor lucrurilor care o interesează, și nu sînt puține!
Pe Prințesa Urbană nu o cunosc personal, am ajuns la ea pe blog la recomandarea unei prietene, de atunci, fac cumva și citesc ce i se mai întîmplă, din cînd în cînd mai las un semn acolo, v-am povestit și cum una dintre cititoarele ei a ales să îmi facă un frumos cadou, un mp3 player portabil pentru excursiile mele pe bicicletă.
De ce am ales să vă spun despre ele? Pentru că nu pot să nu fac o paralelă între experiențele din viața lor, amîndouă însărcinate, cu moduri diametral opuse de a-și pregăti acest eveniment major. Pe Je o văd curajoasă, hotărîtă și frumoasă ca o zeiță a maternității (am împrumutat una dintre fotografiile recente făcute de Seb, în săptămîna a 38 a sarcinii), cu alegerea ei care poate părea înspăimîntătoare de a naște singură acasă, doar ea și Seb și copilul lor, mizînd pe știința ancestrală a femeii de a da viață. Gîndurile mele sînt alături de ea, mă voi ruga să fie totul bine, sînt convinsă că se va descurca de minune! Am citit și articolul citat de ea pe blog, cu povestea Anei Măiță, o româncă ce a decis să își nască ambii copii acasă, fără ajutor medical. Impresionant!
În cazul Prințesei Urbane, pregătirile sînt mult mai costisitoare, mă bucur că își pot permite toate cheltuielile necesare pentru confortul ei psihic, vital în perioada sarcinii. O simt mai speriată și că se bazează mult pe liniștea venită din exterior, pe dotările spitalului, pe aparatura medicală, pe priceperea medicului ce o va asista.
Știu că Je îmi spusese la un moment dat, într-un comentariu, că ar trebui să povestesc aici despre experiențele mele. Nu sînt spectaculoase dar poate cineva va găsi ceva util! Iar eu voi avea în postarea asta un folder de rezervă pentru cazul că mă va lăsa memoria.
Alegerea medicului ce mi-a supravegheat sarcinile a fost un lucru firesc, era deja ginecologul meu, un om deosebit, dr. Marcu, deja la pensie dar un profesionist plin de calm. Știam că nu mă va putea asista la naștere dar am preferat să îmi asigure confortul psihic necesar pe parcursul sarcinilor. În amîndouă cazurile am avut iminență de avort, înaintea lui Radu mi se oprise o sarcină în evoluție, am fost speriată că lucrul ăsta se va repeta, din două în două săptămîni mă înființam la cabinet că vreau ecografie, să văd că este acolo, că se mișcă, că îi bate inimioara! După ce am început să îl simt mișcîndu-se parcă m-am mai liniștit! Am fost o gravidă activă, mergeam mult pe jos, n-am făcut sport dar cred că mi-au prins bine plimbările lungi! În total, m-am îngrășat 12,5 kg, din maternitate am ieșit cu 4 kg în plus, după încă o săptămînă mai aveam doar 2. Date tehnice! Am citit tot ce puteam referitor la sarcină, la naștere și creșterea copilului. Exercițiile teoretice prezentate într-o carte despre modul de a respira în travaliu mi-au fost de mare ajutor. Nu le-aș putea reproduce acum dar atunci le-am aplicat. Cu vreo lună jumate înaintea nașterii am fost la un curs pentru mame, gratuit, susținut de moașa șefă din maternitate. Ne-au fost prezentate filmulețe, material informativ, totul cu căldură și atenție. Aveam contracții cu săptămîni înainte să nasc. Nu pot să uit replica moașei la curs, îmi vedea contracțiile prin materialul subțire al rochiței de vară: "Știi că ai contracții, nu? Da, știu! Ce mai cauți la curs, că parcă văd că ne vedem mai tîrziu, în spital! Eh, e încă bine!" Am avut travaliu fals, cu o săptămînă înainte să nasc, cu dilatație 2, internare în spital, monitorizare, o noapte nedormită și lucruri de genul. Experiență pozitivă pentru mine: mi s-a făcut clismă (sufeream de o constipație acută, ce nu ceda decît rar, cu tot soiul de remedii naturale). Experiență negativă pentru mine: nu îmi place spitalul plus că în travaliu atunci era o cunoștință de-a mea pentru care lucrurile s-au încheiat foarte prost. Medicul ce îi supraveghease sarcina nu a ajuns, dintr-o chestie stupidă, de "fiecare cu gravidele lui", cea care era de gardă, medic rezident (nu foarte experimentat) nu s-a băgat, a lăsat-o să se chinuie în așteptarea doctorului ei (repet: REGULĂ NESCRISĂ STUPIDĂ!!!), fetița ei se strangulase cu cordonul ombilical, a intrat în suferință fetală, pînă la urmă au scos-o cu forcepsul, rezultat nefericit: este cu handicap psiho-locomotor pînă în ziua de astăzi, mă doare sufletul!
Peste exact o săptămînă, din nou contracții regulate, am stat mai mult acasă de frică să nu mă internez din nou degeaba, am ajuns la 1 noaptea la spital, la camera de gardă i-am rugat să îmi promită că nasc atunci, că eu nu mă internez dacă nu nasc, etc. Aveam dilatație 4 cm. Eram doar eu în zonă, o moașă și o infirmieră. Trezite din somn dar amabile, fără să le dau nimic. Din nou clismă, o injecție, probabil pentru a accelera procesul și s-au întors la somn. Eu, cuminte, m-am plimbat prin salon, pe culoar, cînd erau durerile mai puternice respiram cum citisem în carte, situația sub control. Pe la 4 și ceva a venit din nou moașa, mi-a verificat dilatația, ajunsesem la dilatație completă, ea și infirmiera au stat lîngă mine, în salon și îmi spuneau să împing în timpul contracțiilor. Teoretic, știam și eu cum, citisem că ar trebui să reușești asta de 2-3 ori în timpul unei contracții, mie îmi ieșea doar o dată după care îmi pierdeam suflul. Am rîs cu ele, le-am spus să aibă răbdare cu mine, că nu-mi iese ca la carte! Au fost foarte atente și înțelegătoare, din pat m-au pus să stau și să împing în picioare, strîngeam caloriferul în mîini, parcă mergea mai ușor așa. Totul repet, suportabil! Am tot împins așa vreo oră. Cu vreun sfert de oră înaintea nașterii propriu-zise, m-au mutat pe masa tradițională ginecologică, moașa mi-a rupt membranele iar lucrurile s-au accelerat/intensificat. Recunosc, am strigat de durere atunci cînd cele 4 kg ale lui Radu s-au extras la lumină, la 5.59 dimineața! Visasem să nu fac asta, nu mi-a ieșit! Era cam mult pînă și pentru mine, care de obicei sînt o bravă! Tot moașa mi-a făcut epiziotomie și m-a cusut, frumos și artistic! N-am văzut picior de doctor prin preajmă dar totul a fost foarte bine și fără. Repet: nu le-am dat nici un ban, mi-e o jenă teribilă de datul șpăgii în orice situație! Cînd a ajuns mama la spital, dimineața, după ce născusem, știu că le-a dat ceva drept mulțumire, nu mai știu dacă bani sau ceva cadou. Știu că moașa și infirmiera m-au felicitat, mi-au spus că: așa mamă, așa copil (Radu era măricel și frumos si rozaliu, cu Apgar 10, un pic Oblio de la spațiul strîmt prin care a trebuit să treacă dar asta s-a rezolvat ulterior)! Tot ele m-au trezit în palme și apă atunci cînd am leșinat în momentul în care am vrut să mă dau jos de pe masă. Am rîs și le-am zis că am impresia că am adormit. Eu și anemiile mele clasice! Două zile n-am putut să mă scol din patul de spital pe motiv de adio-ți pică frunza! :) Radu, sănătos, voinic atîta că nu sugea nici de frică, nici poveste să beneficieze de faimosul colostru! Eu, dădeam pe dinafară de cît lapte aveam și mă rugam să vrea să sugă. Într-un final, după o zi în care a fost lăsat nemîncat, fără faimoasa completare din spital, fără nimic-nimic, timp în care el se odihnea bine mersi, și cu răbdarea nemaipomenită a uneia dintre asistentele de la neonatologie (îmi pare rău că nu i-am ținut minte numele dar îi sînt recunoscătoare pînă în ziua de astăzi), care îl ciupea de călcîie, îi stimula fălcuțele, orice ca să stea treaz și să sugă, a început și copilul sportul ăsta, spre ușurarea mea. Cred că lucrul ăsta s-a întîmplat prin a treia sau a patra zi de spitalizare.
Despre condițiile în spital: mie mi s-au părut decente, erau trei paturi pentru mame, trei pătuțuri pentru bebeluși, personalul rezonabil de amabil, toaletele erau mai nașpa și cu lăuze preponderent aparținătoare națiunii înlocuitoare care fumau ca turcii acolo! Nu le-am cunoscut decît după două zile de stat exclusiv la pat și cu o asistentă după mine, care aproape că nu m-a ținut de mînă și în cabina respectivă, de frică să nu cad pe acolo. Visul meu era să plec din spital pentru că nici poveste de odihna trîmbițată de toate cărțile mele. Tot timpul exista o ușă undeva care se cerea trîntită, erau vizite peste vizite, termometru, spălat pe jos, vizită la mame, vizită la copii, adus copilul la pat în cazul meu pentru programul de alăptat, vizitele aparținătorilor proprii și ai colegelor de salon, într-un cuvînt... I can get no sleep! După ce am ajuns acasă totul a fost mult mai bine, asta și pentru că Radu a fost un copil care dormea cîte șase ore o dată, în primele săptămîni am reușit să îi mutăm somnul ăsta lung de la 12 noaptea la 6 dimineața așa că nu m-am putut plînge de nopți nedormite.
Cam asta ar fi prima experiență, nu știu dacă a fost suficient de traumatizantă, de înălțătoare sau cum o vede fiecare, pentru mine a fost în limitele normalului, eram pregătită să nasc cu cine se nimerește, nu m-am dus stresată la naștere, singurul stres pe care l-am avut a fost cel de a nu-mi pierde cumva controlul. S-a întîmplat și asta, n-a fost o tragedie, oricînd ar fi, pledez pentru nașterea naturală, nu știu dacă chiar acasă, poate voi povesti și despre nașterea lui Arin, în cazul căruia s-a impus asistența medicală de urgență pentru mine, după naștere și expulzarea placentei. Rămîne pe altădată!

joi, 26 ianuarie 2012

De pe drum

Așa arăta ninsoarea prin parbrizul mașinii, marți, pe Dealul Negru, dar nu despre asta vreau să vă spun. Nu am avut cum să fiu pe fază pentru că habar n-aveam de existența unui astfel sau unor astfel de subiecți pe drum.
Despre ce este vorba: duminică, mergînd noi spre București, eu pasager, tatăl copiilor la volan, un nene la costum tras pe dreapta, făcea semne cu mîna ca și cînd ar fi avut probleme cu mașina. Ea, mașina, destul de mare, habar n-am ce marcă, sigur mi s-a spus dar am uitat cu totul. Oricum, curăței! La care dl. de la volan începe să vocifereze că nu se mai satură ăia de pe marginea drumului, că de ani de zile îi tot vede, sînt doi (e drept, după cîțiva zeci de kilometri l-am văzut și pe al doilea), între timp au schimbat mașinile, au ajuns la unele mai scumpe! Cum? Profitînd de naivitatea altor șoferi, care opresc să îi ajute și sînt suficient de creduli cît să le dea niște sume de bani "cu împrumut", că au rămas în pană, că pînă la service, că nușce. Sumele, pînă în 200 de lei, cică așa nu îi poate lua poliția și na... fraier cine-i crede! Așa că... aviz amatorilor!
Despre un alt stil de țeapă v-am povestit aici.

miercuri, 25 ianuarie 2012

De ce e bine să faci copii: Azi, Omul de Zăpadă!

Pentru că, atunci cînd ajungi acasă te trimit în grădină, sub stejar, să vezi surpriza: "Omul de Zăpadă, mama! L-am făcut așa cu brațe care îmbrățișează! Pe cine? Pe tine, mama! Cum te îmbrățișez eu, te îmbrățișează și el!"
Da, știu, vă tot bat la cap cu din astea... dar sînt drăguțe! Iar metafizicul (Arin) are cîte una pentru fiecare zi/săptămînă/anotimp! :)

Meniul săptămînii în Weinkeller

Vă spusesem cum că, imediat cum mă întorc de la București (mă rog, asta însemna după marți, nu v-am spus de vizita de lucru), mă plantez la Weinkeller pentru meniul săptămînii, încă nu știam ce va fi dar ceva era sigur: desertul, găluște cu prune!!! Astăzi vă pot spune și restul: ciorbă de fasole cu afumătură (ceapa roșie e opțională) și piept de pui cu spanac. Eu nu mi-am luat ciorba dar n-am rezistat să nu gust din farfuria însoțitorului și era buuunăăă (mai ales cu ceapă ;)
Despre faimoasele găluște: au fost foarte bune, sosul delicios, singura observație personală este că data viitoare le vreau încălzite, ca să fie exact cum le mîncam acasă.
Din noutățile săptămînii (normal că dau din casă, sînt generoasă!), citat din evenimentul postat de Weinkeller pe fațăcarte:
"Pentru cei care apreciază aromele și rigoarea bucătăriei germane, avem o surpriză plăcută, la sfârșitul acestei săptămâni. Vineri după-amiază, începem colaborarea cu un bucătar german pentru care prepararea mâncărurilor din țara sa mai are puține secrete.
Meniul sună cam așa: plăcintă cu ceapă și kaizer, supă de clătite cu spanac, supă cremă de dovleac, mușchiuleț de porc tăiat mărunt, în sos de ciuperci, cu paste de casă și salată verde, gulaș cu găluște și cartofi de casă. Lângă, merge de minune un pahar de Nachbil.
Jürgen, care se ocupă și cu preparatul pâinii pe care cei de la Domeniul Prince Stirbey o folosesc la degustări, va “asigura” pâinea de casă.
Așadar, vă așteptăm vineri, de la orele 18. Sperăm să ne fiți oaspeți cât mai mulți dintre voi. Numărul de porții este limitat, așa că n-ar strica să faceți o rezervare la 0269 210 319 sau la 0749 141 415.
"
Nu știu pentru voi, dar pentru mine sună tare bine mușchiulețul de porc în sos de ciuperci!

duminică, 22 ianuarie 2012

Visul meu, Trusa de Scule!

V-am mai dat ceva indicii pe aici despre cum îi este suficient mamei mele ca un lucru să aibă atașată o promoție, un cadou, ceva, oricît de inutil, pentru ca ea să îl cumpere, respectiv să îl comande prin poștă. Dacă lucrurile primite cadou de la Yves Rocher sînt folositoare, au o calitate acceptabilă, îmi plac, cei de la Reader's Digest, deși fac enciclopedii drăguțe, și de la încă unii cu plante de grădină, o cam dau de pereți cu produsele atașate. Am uitat să spun că, de cele mai multe ori, ce primește îmi face mie "cado". Așa am o rață de plastic hidoasă, de pus în grădină, nu mai știu dacă măcăne, stropește sau ce face ea ca rață de grădină, că n-am avut entuziasmul să încerc. Mai am un termos care nu e etanș, cu care am botezat cu cafea cu lapte toată mașina pe drumul spre Grecia, o rolă de tăiat pizza care nu taie nimic, nu doar pizza, etc.
Zilele astea o anunț pe mama că are o înștiintare de la Reader's Digest că a primit un colet:
Eu: Ai primit iar nușce.
Mama: Ce greutate are?
Eu: Aici scrie 0,72 kg, 720 de grame.
Mama: Aaa... e ultimul roman. Îl iau ăsta și apoi vin sculele!
Eu: Care scuuuleee?
Mama: Trusa de scule. PENTRU TINE!
Eu: Ce te face să crezi că mi-aș dori o trusă de scule?
Mama: Mi-a zis Radu!
...................................
Ce mai pot face acum, ce știu eu ce idei are și copilul în cap, iar maică-mii nu îi trebuie motive întemeiate oricum! Voi aștepta cu răbdare șurubelnița de scobit în nas, patentul de bătut cuie sau, trimisul Domnului pe pămînt, cleștele! Dacă primesc un clește de calitate, retrag blasfemiile de mai sus! Clește de scos, nu de tăiat cuie, că din alea am două!!!

vineri, 20 ianuarie 2012

Salivez anticipat

... la gîndul desertului din meniul săptămînii viitoare din Weinkeller. Săptămîna asta l-am ratat deși tare pofteam la ciorba ardelenească, cotletul cu sos de ciuperci, cartofii cu rozmarin și mărul în aluat de bere. Felurile de mîncare pot fi combinate cîte 2 (la 16 lei) sau cîte 3 (la 20 de lei), prețurile super rezonabile, de luni pînă vineri, între orele 12.00 și 17.00 au meniul săptămînii, în rest, găsiți meniul pe site. Am încercat să compensez de dimineață printr-o omletă cu ciuperci, sos de soia, usturoi, telemea și rucola. Mai sus, ea, omleta, încă în tigaie... de notat că, la mine în casă, cultul omletelor elaborate a fost instaurat de Honey iar eu îl perpetuez.
De ce aștept eu neapărat săptămîna viitoare? Pentru că astăzi, am dat nas în nas din întîmplare cu Claudiu (nota redacției: cel care deține în prezent Weinkeller). Eu, necăjită că am ratat meniul săptămînii, el, divulgîndu-mi că săptămîna viitoare au ca desert GĂLUȘTE CU PRUNE!!! Ăsta este unul dintre dacă nu chiar DESERTUL MEU PREFERAT! Am făcut și eu acasă după cartea de bucate combinată cu înțelepciunea bunicii mele (adică umplutul găurii lăsate de sîmbure cu zahăr amestecat cu scorțișoară). Mi-au ieșit tare bune dar, e un desert care ia timp, plus că trebuie să nimerești exact consistența Ț a aluatului cu cartofi, că altfel ai mîinile pline de o chestie super lipicioasă din care nici gînd să produci ceva constructiv! Mai des de o dată pe an nu m-am încumetat la așa ceva!
Întîlnirea cu Claudiu a fost salutară, eu intrasem la Lidl să caut salată și dovlecei, n-am găsit nici una nici alta și pentru că mi-a recomandat să încerc la Metro și eu n-aveam card, mi-a dat și unul dintre cardurile lui spre folosință și păstrare. Muuulțumesc! Și uite așa, seara mea s-a încheiat cu o salată super bună: Lolo Bionda, cu telemea, kaiser și sosul nou patentat de către mine: mujdei de usturoi frecat cu ulei de măsline și sos de soia.
Ieri l-am folosit pentru feliile de dovlecei prăjiți rapid în ulei, supeeer bun! Pentru că, reclama benevolă este sufletul acestui blog vă recomand:
- sosul de soia Maxim's (de la Bila), pare a avea cele mai puține E-uri dintre sosurile disponibile pe raft, e bun, aveți grijă la cantități, eu îi pot reproșa că este cam sărat dar dacă nu mai folosiți alt adaos de sare la mîncare, merge! L-am mai folosit în umplutura pentru ciupercile la grătar, alături de codițele lor tăiate mărunt, cașcaval ras, usturoi și ulei de măsline.
- laptele, untul și iaurtul Pilos, de la Lidl. Pentru mine, iaurtul respectiv a fost o revelație, l-am încercat într-o doară, nu știu dacă e o lună de atunci, e super bun, chiar are consistența celui grecesc, ideal pentru iaurtul meu cu cereale de dimineața.

joi, 19 ianuarie 2012

Onlinedying

Pentru că Miju a remarcat apariția unui nou tagg, mă gîndesc să îl folosesc și a treia oară (dublu, avînd în vedere că apare și ca titlu), așa, de bun venit... știu că nu am mai făcut asta cu nici un alt tagg dar mai există și excepții.
O parte dintre voi știți că a existat în istoria mea recentă o perioadă mai "lirică", să-i spunem așa! Cînd modul de a ține un jurnal virtual era versul alb, e bine și sintagma "cuvinte aglomerate", în caz că vi se pare prea mult să le spun versuri. Am lăsat și data... să se înțeleagă istoric angoasele mele. Doar fotografia este de acum două zile, semn că sînt încă aici!

Giiizăăăs!!!

Pentru că eu și Adriana aveam nelămuriri legate de meniul rechinilor balenă din filmulețul postat acum două zile, am apelat la nenea Google. Am aflat că ar mînca plancton și pești mici așa că am răsuflat oarecum ușurate că eventuala incursiune în acvariul ăla imens s-ar solda doar cu posibile înțepături prietenești ale pisicilor de mare (de discutat pe tema prieteniei).
Printre rezultatele afișate, găsesc ceva cu mulți pești care mănîncă tot... jocuri "educative" pentru copii. M-a pus curiozitatea să accesez pagina și găsesc o minunăție de descrieri la fiecare joc, trecînd peste greșelile de exprimare și foamea de cuvinte, una mai sadică și mai sîngeroasă decît cealaltă, promițînd distracții nemaivăzute cînd reușești să mănînci de toate, pești, oameni, lebede, și sînge, mult sînge... "special pentru tine"!
Dacă nu mă credeți, aveți mai jos niște exemple:

Joc nou pesti care se mananca special pentru voi. In jocuri pirati, corabii si balene astazi va prezentam monstrul din ocean 2, Moby Dick. Moby este o balena la inceput chiar draguta, pana incepi sa omori primii oameni si sa darami primele corabii, atunci realizezi ca se incadreaza perfect in categoria jocuri actiune cu momente horror si incepi sa iti imbunatatesti abilitatile balenei si sa o maresti ca sa poata manca din ce in ce mai multi pesti si pirati, de frica sa nu te manance pe tine pana la urma. Balena noastra e tare infometata, mai bine ai avea grija sa fie hranita.

Gen: actiune indemanare distruge atac

Piranha Pestele Ucigas 2

Piranha a revenit, mai periculos si sangeros ca niciodata el trebuie sa manance cat mai multi oameni ca sa se dezvolte si sa isi creeze trupa de piranha ucigasi cu care sa termine toate nivelele jocului. Dezvolta pestele ucigas astfel incat sa fie capabil sa omoare orice cu sange rece si, hranindu-se cu sangele lor, sa isi poata imbunatatii armele ucigase.

Gen: monstru upgrade aventura actiune

Piranha Pestele Ucigas

Joaca rolul unui peste ucigas si demonstreaza forta unui piranhia. Asteapta barcile si vaneaza-le, rastoarna oamenii in apa si mananca-i. Pentru fiecare nivel trebuie sa consumi o anumita cantitate de sange. Ai grija, unele barci te pot lovi, foloseste-ti indemanarea.

Gen: actiune aventura monstru upgrade

Fa ravagii in acest joc de groaza. Esti un rechin care distruge iahturile din Miami, mananca scafandri,lebede, peste si chiar elicoptere - tot ce-ti iese in cale pentru a acumula puncte in aceasta aventura. Fi un adevarat Horror Shark si ingrozeste intregul ocean prin sariturile tale ucigase.

Gen: actiune sange sadic aventura

Am încercat și eu Rechinul din Miami... îmi afișa jos: tocmai ai mîncat o femeie, tocmai ai mîncat o lebădă, tocmai ai mîncat un bărbat... nemai pomenit! Am încercat și săritura după elicopter și am rămas agățată de el, vedeți captura de ecran de mai sus. Și încă o dată: GIIIZĂĂĂS!!! Astea sînt jocurile pe care le joacă o parte din copiii noștri??? Doar mie mi se pare îngrijorător? Nu uit să mă felicit pentru extrem de puținul timp pe care ai mei copii îl petrec în fața computerului, pe jocuri controlate, gen LEGO sau hambarele de pe fațăcarte.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Și, de-o fi să mor...

Hmmm... v-am mai spus eu cît sînt de dependentă de o anumită rețea de socializare, fațăcarte. Majoritatea prietenilor, cunoscuților sînt la curent cu ce mi se întîmplă, urmărindu-mi actualizările paginii... și nu sînt puține. Bine sau rău, deocamdată, viața mea este pe fațăcarte!
Oare vreau să îmi fie și moartea acolo? Asta încă nu știu! Nu știu dacă voi vrea să fie publicat atunci un anunț dramatic cum că dispărui în lumina apusului. Sau că mă va interesa foarte mult cîți vor da like sau share la asta. Știu că am făcut public de cîte ori mi s-a oferit ocazia faptul că vreau să mă incinereze, perspectiva unei morți mai puțin definitive și a trezitului puțin vie în sicriul de sub pămînt nu mă încîntă deloc. Cenușa, de preferat în mare sau de pe un vîrf de munte, să-mi marcheze risipirea în cele patru zări.
Revenind la rețeaua respectivă, aflu astăzi cum că este disponibilă o aplicație, ifidie, prin care poți înregistra un anumit mesaj, scris sau video, care să fie publicat pe pagina ta atunci cînd trei prieteni, selectați prealabil, confirmă că ești cît se poate de mort. Simplu ca bună ziua! Necesar? Nu știu! Presupunînd că voi muri la o vîrstă înaintată parcă văd niște bătrînei albiți și gîrboviți care caută să-și țină degetele pe taste suficient de mult ca să transmită mesajul. Ce te faci dacă cei care trebuie să îți confirme moartea, mor înaintea ta? Confirmi tu că confirmanții muriră și alegi alții? Honey, ajută că tu ești cu 10 ani mai tînără, mai eliminăm din riscuri!
Din comunicatul de presă disponibil pe site, afli că cei care au dezvoltat aplicația, compania israeliană (oare de ce nu mă mir, și moartea trebuie controlată, nu?!) Willook sînt specializați în servicii și produse conexe "capsulei timpului", ce-o fi însemnînd și asta! ("Willook is an Israel based startup company that specializes in 'time capsule' services and products. The company is assembled from a team of investors, psychologists, educators and programmers worldwide." Probabil, psihologic și analitic și investițional este foarte oportun să ai un mesaj pregătit! Ei bine, n-am! Nu sînt trendy deloc...

marți, 17 ianuarie 2012

Kuroshio Sea

Chiar îmi pare rău că nu pot mulțumi acum celei/celui care mi-a arătat prima oară minunea asta de filmuleț sau unde l-am văzut prima oară, pentru că rezervele proprii de lecitină acționează aleatoriu. Dacă vă amintiți voi, spuneți-mi și mie, valabil și dacă l-am mai postat o dată! Asta nu schimbă cu nimic cît este de frumos totul... imagine și muzică! Mi-e frig acum și mă doare în gît dar tot mi-ar plăcea să pot înota în mijlocul viețuitoarelor respective:

luni, 16 ianuarie 2012

In Time

Parcă nu v-am mai recomandat de mult un film. Ăsta (In Time, sursa foto) l-am văzut ieri, eu am aflat de el pentru că m-a întrebat Carmen cum îl găsește, l-am căutat pentru ea tot pe site-ul ăla cu filme pe care mai bîntui.
Povestea e interesantă: undeva în viitor, oamenii sînt programați să trăiască bine mersi pînă la 25 de ani, aici, stop joc de-a îmbătrînitul, oamenii rămîneau cu aceeași înfățișare (forever young), atît că o dată cu asta pornea și lupta contra-cronometru, fiecare minut trăit în plus se cîștiga prin muncă/furt/jocuri de noroc/cadou, cu un an de grație să te dumirești de unde te-a lovit bomba! Și nici gînd de "Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea..." Asta pînă ce eroul principal (interpretat de Justin Timberlake), ajutat de moștenitoarea unui imperiu al timpului (Amanda Seyfried), nu încearcă să schimbe ordinea lucrurilor, asumîndu-și rolurile de haiduci moderni.
Intrigant subiectul, atunci cînd am citit că este scris și regizat de Andrew Niccol, cel care a scris scenariul pentru Truman Show, mi-am mai explicat niște lucruri. Se pare că A.N. are niște obsesii destul de îndreptățite pentru cum evoluează manipularea, globalizarea și anihilarea individului de către marile corporații.

Off-topic: Astăzi a venit nenea de la Romtelecom să își ia înapoi modem-ul provizoriu cu beculețe albastre și să îl instaleze pe cel de drept. Ce culoare credeți că au beculețele celui nou??? Ați ghicit, nu??? VEEERZIII!!! Și nici măcar nu l-am ales eu, dar a venit cu dedicație, cred!

duminică, 15 ianuarie 2012

Pentru a nu știu cîta oară VERDE

Sînt o ființă care refuză lucrurile super moderne, super high-tech cu super-funcții pentru că nu cred că aș avea nevoie de ele, acum mă voi referi doar la telefoanele mobile, în cazul cărora, cu riscul de a supăra o parte dintre cunoscuții mei, mă uit cu uimire/compătimire/neînțelegere cît sînt de concentrați asupra butoanelor, ecranelor, chiar dacă au o persoană în carne și oase față în față cu ei dar pare mai important/interesant/vital să butoneze tastele.
După această introducere cam lungă, recunosc că am ajuns să scriu despre telefoane, inspirată fiind de postul Alexandrei, apropos de obsesia pentru o anumită culoare, nu spun care!
Atunci cînd mi-am luat actualul telefon, pe punctele de la un abonament (și îl folosesc în altă rețea), am văzut modelul de mai sus și e clar că nu l-am mai lăsat din mînă. Conversația mea cu nenea de la relații cu clienții:
Eu: Gata, am găsit, ăsta îl vreau!
El: Știți, aveți destule puncte, vă puteți lua alt model, mai performant (a se nota că eu știam din cînd în cînd ce model de telefon folosesc, și anume cînd îmi spunea blue-tooth-ul conectat la computer).
Eu: Nu vreau alt model, îl vreau pe ăsta: e Nokia, e verde!
El: Dar, știți, are un spațiu de stocare foarte mic, vreo 12 mb...
Eu: Nu contează! E Nokia, e verde!
El: Și nu îi puteți pune un card de memorie, știți are chiar puțină memorie...
Eu: E Nokia, e verde! Nu mă interesează memoria suplimentară!
El: (cu tristețe și compătimire spre mine)... Bine, atunci, vă fac actele!
Morala fabulei: nu încercați să schimbați ideile puține dar fixe!

vineri, 13 ianuarie 2012

Fîl - Fîl

Se pare că ori nu scriu ori scriu prea mult așa că... a treia găselniță pe ziua de astăzi ar fi întrebarea mea referitor la ce era ieri pe cer... adică stolul imens de zburătoare, ce nu-mi păreau a fi ciori că prea erau sus de tot. În poza din stînga n-am folosit zoom-ul, poate aveți vreo lupă la îndemînă, să vă confirme că pe cer erau niște puncte deplasîndu-se.
În dreapta am încercat și eu și Pixie să surprindem ceva din păsăretul respectiv dar na, greu de tot! Lumină puțină, distanță mare, măcar am oprit mașina pentru asta!
Păreau a se îndrepta spre Nord și nu-mi dau seama dacă asta e o migrație normală sau datorată încălzirii globale, le-o fi fost deja prea cald în Sud? Și ele, păsările călătoare, la fel ca și vietățile marine, afectate de curenții în continuă încălzire, își dau duhul de cald? Nu văd că e ianuarie în calendar și că mie mi-e frig?
Pentru că tot eram cu ochii pe sus după aripi, am rămas cu ei acolo, după ușoarele irizări ale norilor în apus avansat, cu tușe de mov și de roz și de galben și cenușiu și ce mai vreți voi, că era acolo. Mai puțin verdele meu... dar pentru asta e suficient să ajung acasă!

Rach 2

Recunosc, a fost o vreme în care mă gîndeam că eu și muzica clasică ne vom tolera dar nu ne vom iubi niciodată. Nu mai știu cînd și cum ne-am întîlnit astfel încît să o aud și eu cu adevărat, cînd s-a produs decliclul ce ne-a unit, sigur a fost în perioada pickup-ului și a discurilor Electrecord, sfîrșitul liceului, începutul facultății (habar n-aveam că mai există compania). Atunci am ascultat prima oară Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră al lui Rachmaninov. A fost dragoste la prima ascultare, atunci preferam partea a 2-a, de Adagio Sostenuto, mi se părea culmea lirismului, în timp, am învățat să apreciez întregul concert, cu trecerile lui spectaculoase de la calm la zbucium.
O dată cu evoluția mijloacelor de redare, am căutat o variantă pe CD. Primul l-am primit cadou de la Santino, impresionat că îmi place Rach Due, cum îl numea el, o versiune ușor modificată a concertului, coloană sonoră a unui film de animație, dar a fost foarte bine primit, altă variantă nu aveam pe vremea aceea.
Ulterior, am găsit un CD cu mai multe opere de-ale lui (inclusiv minunatele Rapsodie pe o temă de Paganini sau Simfonia nr. 2), interpretate în principal de Russian State Symphony Orchestra, solist Daniel Petrov. Pentru că la un moment dat pierdusem acest CD (plimbat de multe ori între mine și tatăl copiilor), Honey mi-a cumpărat un altul, anul trecut, din Germania, cu concertele 2 și 3, 2-ul cu Orchestra din Philadelphia, dirijată de Leopold Stokowski și cu nimeni altul decît Rachmaninov la pian.
Oricum, este o altă experiență să îl asculți live, în sala de concerte. Eu am făcut lucrul ăsta de trei ori, toate la filarmonica sibiană, ultima oară ieri seară. Nu știu dacă este pentru că e cea mai recentă variantă dar aseară m-a impresionat cel mai mult, solistul, CSIKY BOLDIZSÁR, trăia altfel muzica, pentru bis a ales tot Rachmaninov, unul dintre Preludii. Mă bucur că Honey mă înțelege că nu mă pot sătura de el (de Rach 2).
Ieri, la pupitrul orchestrei se afla maestrul Petre Sbârcea, era o zi mai specială, aniversarea a 80 de ani, prilej cu care i s-a oferit o diplomă de excelență din partea filarmonicii. Mi-a plăcut nemaipomenit modul în care a acceptat-o, spunînd că în ultima vreme i se oferă tot felul de astfel de recunoașteri ale meritelor sale iar unul dintre amici i-a spus: "Cred că ai ajuns celebru! Cînd vei muri, știi ce va scrie pe frontispiciul casei tale?... DE VÎNZARE!" Anecdotă sau nu, rezumă foarte bine recunoașterea postumă.
Două cuvinte despre partea a doua din programul filarmonicii de aseară, Simfonia nr. 3 a lui Brahms: în afara ultimei părți, unde întrezăreai ceva eroism, nu înțeleg de ce a fost supranumită "Eroica" lui Brahms, prima parte cochetează cu ludicul, apoi ai parte de romantism, nici o legătură cu eroismul lui Beethoven. Am găsit și unul dintre filmele ce au folosit partea a treia în coloana sonoră: Goodbye Again, deși cu siguranță nu de aici îmi era atît de cunoscută. Mai sap!

O moarte definitivă, vă rog!

De dimineață (așa pe la 10.15, o dimineață mai tîrzie), eu cu Arin și mama respectivă pe marginea patului:
Mama: Ți-am cumpărat o carte. (o pune lîngă pat)
Eu: Ce carte?
Mama: De ce mint copiii...
Eu: Aha, bună treabă!
Arin: De ce nu o carte cu de ce mint adulții? sau de ce mint... (aici nu mai țin minte ce categorie era) sau de ce mint... morții?!
Eu: ???
Arin: Oare dacă ești mort și ajungi în iad... mai mori o dată?
Eu: Cum adică să mai mori o dată?
Arin: Păi așa, că ăia au coasa și cazanele cu flăcări...
Rămîne să meditez la asta, e în ton cu ultimul film de animație văzut, de pe DVD-urile de la Monika, The Corpse Bride (sursa foto), singură, m-am gîndit că nu ar fi chiar potrivit pentru copii. Cu ei am văzut alaltăieri Pisicile aristocrate, ne-a plăcut la nebunie, mie mi-era tare dor să îl revăd, ei l-au văzut în premieră.

Later Edit: se pare că... o dată pe an, iarna, mă apucă asta cu moartea definitivă, e drept că în contexte diferite! Probabil legată și de fobia mea de a fi îngropată de vie, motiv pentru care las scris și tare că vreau să fiu incinerată!!!

miercuri, 11 ianuarie 2012

Din ciclul: DON'T try this at home!

Mai mult ca sigur sînt coșmarul oricărei gospodine care se respectă: sînt în urmă cu spălatul vaselor, al aragazului, cu strînsul hainelor... și lista poate continua! A se înțelege faptul că nu regret deloc asta, pur și simplu am alte priorități!
Din seria lucrurilor care mi se întîmplă numai mie, putem adăuga operațiunea Frigiderul. Azi dimineață, trezită eu fiind foarte devreme și totuși "proaspătă" am zis să fac niște lucruri constructive înainte de a relua somnul de frumusețe. Adică să întind rufele și da... să scot frigiderul din priză pentru a se dezgheța (frigiderul a cărui ușă de la congelator stă ori din inerție, ori e lipită cu scotch, adică e pe un fel de mod îngheț continuu). În caz că vă întrebați ce se întîmplă cu calota glaciară ce devine tot mai mică și mai mică, să știți că nu se pierde, se transferă doar în congelatorul meu! Gîndesc eu la acea oră matinală cum că... după ce am dus alimentele în pivniță iar unele le-am scos la temperatura de îngheț de afară, lucrurile sînt sub control, îl pot lăsa cu ușa deschisă iar eu pot merge la nani. Ușor panicată de ideea lacului ce se va forma în bucătărie dar plină de curaj pentru a ignora asta!
La cea de-a treia trezire pe ziua de astăzi (că s-a mai trezit cineva să mă sune să vadă dacă trăiesc) mă deplasez spre bucătărie cu gîndul cafelei deja pregătite și reci la ora aia. Și privesc cu mîndrie cum nu este deloc baltă în bucătărie, pic de apă în fața frigiderului și mă gîndesc, în naivitatea mea... hmmm, ce chestie, cum s-a evaporat ea toată apa aia așa singură! ce minunat, trebuie să mai încerc!
Revelația mea mirabolantă a ținut vreo cinci minute... pînă am observat culoarea ușor schimbată și intensificată a preșurilor din bucătărie! Ridic de unul dintre ele și începe să șiroiască apa... își găsise loc pe sub frigider, în dreapta direct în mop-urile supradimensionate disponibile la fața sau pardoseala locului... aka preșurile mele!
Ce să zic... tot n-a fost tare rău... le-am pus într-un lighean de plastic, le-am băgat direct în mașina de spălat, acum se usucă pe calorifere, măcar nu m-am mai jucat ceasuri întregi cu mopul!
Toată chestia asta mă face să îmi doresc și mai mult și mai mult frigiderul minunăția cîmpului pe pămînt, visez la el de vreo patru luni, îl vedeți în dreapta, îl adooor! Și tot o să mi-l cumpăr, imediat cum stabilesc modalitatea optimă de a împăca bugetul meu cu prețul lui.

I love my Kitties

V-am mai povestit eu despre minunățiile făcute de Monika din sîrmă, zale, pietre semiprețioase, hîrtie (origami) și mai nou, fimo. Și cum mi-a făcut ea brățara cea frumoasă șah cu verde.
Ei, Monika a înțeles cît sînt eu de dusă după Mica Pisicuță Japoneză și cît sufăr că nu am accesorii la hăinuțele pe care le-am tot achiziționat de prin cele țări. Și pentru că am rugat-o frumos, a meșterit pentru mine setul de lîngă, cu cercei și brățară sau colier, plus surpriza: o pereche de cercei asimetrici, din sîrmă argintie, îi vedeți pe pagina ei, stîngul spune Hello, iar dreptul spune Kitty... și sînt minunați!!! La fel cum e tot setul și nu știu cum să îi mulțumesc mai frumos!
P.S. Ca să nu mai vorbim că Monika mi-a împrumutat DVD-urile ei cu Pisicile aristocrate și cu Doamna și Vagabondul și Parisul Vesel. Mi-era un dor să le revăd... Somebody out there loves me... că îmi trimite astfel de oameni în cale!

duminică, 8 ianuarie 2012

De ce nu e bine să guști ingredientele

Probabil că și la alte feluri de mîncare există riscuri deși n-am poftit la gustat carne sau cartofi cruzi, bine, morcovii pentru supă sînt tentanți, acolo mai curăț unul-doi pentru mine și Radu. Daaar... cînd vine vorba despre tartă (mai sus înainte și după gelatină) ar fi oareșce probleme. Ignorînd amestecul de citrice și cafea cu lapte, că na, mai rămîn după ornat... dacă te pun păcatele să gîndești că ar da bine și vișinele din vișinată deja dă cu virgulă... Pentru că, atunci cînd sînt golite din sticlă nu poți să calculezi exact cîte îți trebuie și... o dată ce sînt în cană, sînt și cu vișinata auxiliară și ce să faci cu ea, că e păcat să o pui înapoi în sticlă... o bei, nu?! Și uite așa apar riscurile majore... că vișinata creație proprie, în ciuda părerii lui GG și a mamei mele că ar fi un siropel, nu e! Mai ales cînd o bei dintr-o dată să eliberezi cana și să strîngi de pe masă. A se nota faptul că este complet contraindicat să mergi ușor amețită să prepari gelatina pentru tartă... se poate lăsa cu camera de gazare... respectiv cu ce am făcut eu azi... că am dat focul la minim să amestec în gelatină și am făcut inhalații de metan... că flacăra s-a stins și a trecut ceva pînă să realizez că ceva e putred în Danemarca și gelatina aia durează prea mult să se îngroașe... am supraviețuit să mă laud cu trăznăile mele!
Morala fabulei: bucătăria este un loc periculos!

joi, 5 ianuarie 2012

Femeia e un lucru complicat!!!

Asta clar de tot! Nu e de mirare că am relaționat întotdeauna bine cu bărbații (a se nota că prietenele mele bune sînt excepția care confirmă regula). Cum o dai, nu e bine! De exemplu, Honey era îngrijorată astăzi de cum o să mă împart eu în 5 de acum înainte (cu precizarea hotărîtă că "în cei 5 intră și ea". Ca să o împac, mă scapă gura și îi spun că nu m-am putut abține astăzi și i-am luat ceva, același lucru pe care mi l-am luat și mie:
GG
hihi... ce? ce? nu fi rea si zi
EU
neee... vezi tu
GG
reao! sosete? chiloti?
EU
nu pot să cred că ai ghicit din prima
GG
serios????????????????
EU
daaa... antiderapante, să vezi ce sweet sînt
GG
hai ,ma...nu trebuia sa-mi spuuuuuui! reao!!!!!!
EU
phiii... femeie, nicicum nu-i bine

Uite așa... am ieșit eu lupul cel negru și rău din toată povestea asta! Și mă plîng public, na! Și vă arăt și șosetele! :))

miercuri, 4 ianuarie 2012

Me and My

Ce e interesant la a avea copii care cresc este că nu încetează să te surprindă cu lucruri care habar n-aveai că există acolo. Luni am ieșit cu prieteni buni, copiii mei și copiii lor, eram ca o mică trupă de asalt, șase adulți și șase copii, închipuiți-vă că majoritatea copiilor fugeau prin Piața Mică după BeyBlade-urile lui Arin... Pentru că micii huni dezlănțuiți trebuiau să mai și alimenteze, ne-am îndreptat spre Max, știam că acolo au loc de joacă pentru copii, astfel încît puteam să povestim și noi în liniște. Au și pian, la ora aceea nu cînta nimeni profesionist așa că, atunci cînd am auzit ceva ce părea a fi armonizat (mai încercaseră și alți copii clapele), m-am dus să văd ce se întîmplă, să mă asigur că nu suferă pianul. Inițial, cînd l-am văzut pe Arin acolo, am vrut să îi spun să nu mai cînte, că nu este voie, dar cînd l-am văzut cît este de concentrat și mi-am dat seama că ce improvizează el acolo sună într-un fel... l-am luat pe Pixie și am stat să îl ascult. A se nota că puștiul n-a luat niciodată lecții de pian și că mama lui este extrem de mîndră. Acum meditez la soluții organizate de a-i încuraja talentul.

Check Page Rank of your Web site pages instantly:

This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service