luni, 28 februarie 2011

Mother and Child...

De cînd mă ştiu, citesc cărţi, mă uit la filme implicîndu-mă în acţiunea acestora. Desigur, cu condiţia să mă captiveze, să îmi spună ceva. În funcţie de subiect, rîd sau plîng, trăiesc ce se întîmplă ca pe o realitate paralelă. Nu e un secret faptul că, după ce au apărut copiii, sînt altfel afectată de filmele (bine realizate) care îi au ca protagonişti, în care apar subiecte ce privesc relaţia dintre mamă şi copilul ei.
E ciudat cum se schimbă totul, cum nu-ţi mai aparţii, cîteodată, mai ales cînd erau mici, simţeam nevoia să evadez, să fur puţin timp pentru mine, să mă caut, cînd făceam asta, vroiam înapoi, mi-era dor, sau mă simţeam vinovată că nu sînt lîngă ei.
Cînd am primit săptămîna trecută un nou dvd cu filme de la Miju (căruia îi mulţumesc mult), primul titlu care m-a atras a fost Mother and Child (sursa foto Annette Bening, sursa foto Naomi Watts)... Nu auzisem pînă atunci de filmul din 2009, scris şi regizat de Rodrigo Garcia, dar promitea... În rolurile principale: Annette Bening, Naomi Watts, Kerry Washington, Jimmy Smits, Samuel L. Jackson. M-a impresionat foarte tare, m-a şi întristat, am plîns... urmărind atîtea variante de relaţie... mamă şi fiică, probabil a fost o alegere voluntară să fie aşa, cu personaje feminine la diferite vîrste, chiar şi copiii sînt doar de sex feminin, pentru a ilustra ciclicitatea reproducerii... fiecare dintre ei putînd fi în ambele posturi: mamă şi fiică... cu alegeri care influenţează viaţa proprie şi a celor din jur!
Nu voi face un rezumat al acţiunii, ar trebui să îl vedeţi!

Schi în ceaţă...

Pentru că sîmbătă, după bazin, am fost destul de leneşă, nu am ajuns la schi sîmbătă pe nocturnă, aşa cum îmi propusesem, ci ieri pe ceaţă... :) Cu gaşca veselă... respectiv copiii, GG şi Luana, două perechi de schiuri (pentru ale mele îi mulţumesc Andreei că mi le-a împrumutat şi Minei pentru beţe) şi două făraşe (pentru copii). Pîrtia a fost bună, ceaţa nu era chiar atît de deranjantă!
GG a stat cu copiii cît timp am schiat cu Luana apoi a vrut şi ea pe schiuri, zicea că ştie ceva. Mi-ar fi plăcut să am mai mult talent la scris, pentru a putea descrie în cuvinte această experienţă... GG pe zăpadă... şi cu schiuri în picioare... Am început de la schi-lift, cînd a scăpat crosa, a căzut, trebuia să revenim la locul de plecare. Cum credeţi că a revenit? Exact pe traseul schi-lift-ului, perpendicular pe direcţia lui de mers... stătea în plug, la 50 cm de două tipe care îşi fixaseră deja crosa şi se pregăteau să urce... Eu i-am strigat să se dea la o parte, a tras-o de acolo nenea responsabil... prea tîrziu, tot a acroşat-o pe tipa din dreapta, au pierdut şi ele crosa... la loc comanda! În fine, am reuşit să ajungem sus... de unde ne-a luat o vremeee să coborîm, n-a murit, nu s-a accidentat grav nimeni iar GG şi-a păstrat optimismul. Eu recunosc, n-am avut răbdare decît să o ajut să se mai ridice sau să îi strig să pună schiurile perpendicular pe pîrtie dacă chiar vrea să n-o ia din nou la vale în momentul în care se scoală în picioare.
Una peste alta, a fost chiar frumos, copiii s-au distrat în zăpadă, eu am schiat şi pe pîrtia mai nou deschisă, habar n-am cum se numeşte. Este mai lină decît pîrtia principală pe care am schiat pînă acum, mai lungă, din păcate n-am apucat să fac decît două coborîri acolo dar data viitoare ştiu la ce să mă aştept. Ceaţa şi soarele au creat nişte efecte vizuale deosebite, chiar am povestit cu o tanti mai în vîrstă care se minuna cu voce tare că aşa ceva n-a mai văzut în toţi anii ei pe munte. Pur şi simplu se vedeau razele proiectate prin ceaţă, printre brazi, ca nişte lasere uriaşe, am încercat să surprind cu aparatul foto, în timp ce eram pe schi-lift, nu se văd din păcate, eu mă bucur că am avut privilegiul să fiu acolo!

sâmbătă, 26 februarie 2011

8 Martie în Roșu!!!

Mai e puțin pînă la ziua dedicată nouă, femeilor, iar propunerea mea pentru o seară deosebită este petrecerea de la Ibis, Lady in Red - Latino Night!
Cu ritmuri fierbinți, lecții de dans, tombolă surpriză, mîncare bună și ceva pentru suflet... răsfăț în toată regula!!! Aduce-ți-vă și domnii, să nu fim exclusiviste! ;) Se anunță a night to remember...

vineri, 25 februarie 2011

De citit, admirat, mirosit, mîncat...

Pînă sîmbăta trecută nu am trecut pragul unei librării Cărturești. Auzisem despre ele tot felul de lucruri drăguțe, mai ales la Mihaela Anghel. Din cauza unui eveniment nefericit, prietenul cu care m-am întîlnit la MTR (pentru cunoscători, acum că am aflat și eu... Muzeul Țăranului Român) a trebuit să plece urgent iar eu mi-am găsit un refugiu așteptîndu-l în librăria Cărturești din cadrul muzeului. E un spațiu cald, muzica în surdină și de bună calitate, o mulțime de ceainice și ceaiuri, a fost o plăcere să petrec timpul acolo. Pentru că nu îmi luasem după mine cartea pe care o recitesc acum, Toamna patriarhului (a lui Garcia Marquez), l-am întrebat pe unul dintre cei din librărie dacă aș putea lua exemplarul lor din raft să citesc. A fost super amabil, m-a invitat să iau loc într-un extrem de confortabil și practic fotoliu-bibliotecă și mi-a adus și un ceai "din partea casei". N-am plecat cu mîna goală de la ei, ci cu Kathie și hipopotamul, un volum ce reunește trei piese de teatru scrise de Mario Vargas Llosa, alt scriitor preferat de mine, pe care îl voi descoperi acum ca și dramaturg. De repetat oricînd experiența!
Revenind la Sibiu, prima recomandare este culinară, am încercat prima dată săptămîna aceasta un sandwich de la Lucas, localul din Piața Mare, din apropierea Muzeului Brukenthal. Anterior mai băusem aici un esspresso foarte bun, sandwich-ul a fost la fel, au o vitrină unde sînt expuse ingredientele, foarte proaspete, personalul este amabil... ca să nu mai vorbim de faptul că am avut parte de chiflă în formă de inimioară...
În Cafe Wien se pare că ajung din ce în ce mai des în ultima vreme, de la mic dejun cu piano matinee, la vin fiert, o gustare de seară sau produse de patiserie delicioase. Pentru sibieni este un loc cunoscut, în Piața Huet, aproape de Biserica Evanghelică, piața arăta de poveste în ninsoarea de ieri seară...

joi, 24 februarie 2011

Orin

Mă mai întreabă cunoscuţii de unde şi pînă unde numele Orin, adoptat de mine pe blog. Tuturor, acelaşi răspuns: de la un vis pe care l-am avut în liceu, am visat că ăsta este numele meu şi l-am adoptat ca şi "semnătură artistică"... există şi aşa ceva la mine... desenam, am cochetat multă vreme cu design-ul vestimentar, azi am creionat rapid ceva lîngă care să pot ataşa vechea mea semnătură. Orin mi-am semnat poeziile, Orin şi aici! Azi, am apelat la Wikipedia pentru a vedea care este semnificaţia numelui ce m-a ales în vis... Mi-a plăcut că există un rîu... Orrin, în Scoţia, că ar putea să derive din ebraicul Orren (brad) sau din numele unui martir irlandez (Odran), ce a încasat o suliţă în locul Sfîntului Patrick.
Şi, de departe, cel mai tare m-a amuzat că ar putea fi... ORiN, an abbreviation of "Open Robot/Resource interface for the Network"... :)) Oare de asta îmi place mie Wall-E?

luni, 21 februarie 2011

Cînd începi să iubeşti un rîu...

... sau să îi cunoşti măcar puţin curgerea, trecerea pe lîngă, chiar dacă este în autocar, este pretextul să cauţi cu privirea locurile cunoscute, malurile pe care le-ai părăsit legănată în caiac, cu aceleaşi emoţii de fiecare dată, la prima experienţă... cu foarte multe necunoscute în minte, la următoarele, cu ceva siguranţă, dar şi cu teama că va urma ceva diferit!
Le sînt recunoscătoare lui Andrei, lui Seba, Cipi şi Cosmin pentru întîlnirea cu Oltul, altul decît apa aceea strînsă între stînci spectaculoase pe drumul spre Bucureşti, Oltul văzut de la nivelul apei... Colajul este din imagini de la prima mea ieşire pe rîu, cu caiacele. Atunci am plecat de pe malul stîng, undeva în apropierea OMV-ului de la Călimăneşti. Acolo, apele sînt calme, am putut înainta mult contra curentului, nu simţeam că ne-am fi "luptat" cu rîul. Am revăzut locul, acum mult mai trist şi cenuşiu, Oltul semăna cu malurile, cu cerul şi cu stîncile, încă amorţit de iarnă. Mi-a plăcut să îi ghicesc viaţa, să mă bucur de stîrcii albi de pe bancurile de nisip, de raţele sălbatice şi de pescăruşii plutind alb lunatic.
Pe drumul spre Bucureşti aveam alte repere: Boiţa, cu balastiera de unde am plecat de cele mai multe ori pe parcursul cu zone agitate al Oltului, la "Ciolanul cu fasole" - nu am ţinut minte nici acum numele real al restaurantului (delicios oricum faimosul ciolan), alt loc de unde am urcat în caiac, înainte de care apele Oltului arată ca în maşina de spălat, iar învolburate înainte de Turnul Spart, graniţa de judeţ cu Vîlcea, locul în care a căzut în apă un prieten, curtea depozitului de lemne în care am ieşit trăgîndu-i caiacul la mal... unde eu am rămas blocată în mîl...
Oltul, aşa cum îl văd eu acum: lin sau învolburat, măturat de furtună sau sclipind sub soarele de aprilie... mi-e dor să fiu pe rîu...

duminică, 20 februarie 2011

Candle light

Am scris titlul și am început să mă gîndesc că... romgleza mea nu dă foarte bine, dar am ales să îl las, parcă acum mă simt mai aproape de varianta în engleză a "luminii lumînărilor", poate de la folosirea abuzivă a luminii ăsteia în urările prefabricate de la noi.
Nu vreau să bat cîmpii în postarea asta, vroiam doar să mă laud cu ce frumoasă este lumina asta în camera mea acum... de la lumînările parfumate și suporturile aferente proaspăt achiziționate de la IKEA (dap, am ajuns în sfîrșit!). E minunată combinația dintre micile flăcări, mirosul de scorțișoară și melodia de mai jos, sper să o puteți asculta, în ultima vreme nu știu ce se întîmplă cu piesele luate de pe trilulilu și postate aici.

- Temple of Silence

Asculta mai multe audio diverse

vineri, 18 februarie 2011

KO cu piper...

N-am apucat să vă povestesc ce minuni am reușit să fac cu proaspăt achiziționatul meu spray cu piper... destinat protejării mele de patrupedele nu tocmai afectuoase.
La sfaturile prietenilor am decis să îl testez înaintea unei eventuale utilizări în caz de urgență... să văd cum funcționează, dacă nu cumva trebuie "armat" în prealabil, pe principiul spray-urilor nazale (la care trebuie să declanşezi de cîteva ori în aer). Cum nu mă hotărîsem să fac asta acasă şi povesteam la serviciu, am convins un coleg să ieşim în curte să îl testăm.
Zis şi făcut... luăm tubuleţul metalic, rupem siguranţa (cu ocazia asta am observat şi că există aşa ceva) şi afară cu noi. Ridic un deget să văd din care parte bate vîntul... concluzionez (greşit) că nu bate, întind mîna la maxim şi... fîîîs în aer. O altă colegă urmărea ce se întîmplă de la un geam de la etaj, undeva în stînga spate. Eu constat că totuşi adie ceva vînt pentru că pot observa stropii luînd-o în dreapta... încă stau şi cuget cînd încep să simt ceva picături pe limbă, pe faţă... Reacţia noastră a fost întîrziată, dar ne-am grăbit să intrăm în clădire. Tuşind amîndoi de mama focului! Mie mi s-au injectat ochii, am mers direct la baie să mă clătesc abundent, îmi venea să bag capul sub robinet... Din ce am adus noi pe haine s-au molipsit şi jumatate dintre colegi, behăiam artistic cu toţii... inclusiv şefa mea, care se gîndise să simtă mirosul pe degetele colegului cu care fusesem afară... mare greşeală! Cred că vreo jumătate de oră am fost scoşi din circuit...
După chestia asta am mari dubii ce să fac dacă voi fi pusă într-o situaţie în care să trebuiască să îl folosesc: shoot and run? Poate pic şi eu şi cîinii...

miercuri, 16 februarie 2011

Dedicaţii pentru femei

Mă încăpăţînez să îmi pun întrebări legate de ce se întîmplă cu pagina yahoo mail după ce aseară am constatat că nu este doar nenea cu securitatea şi pacheţelele la vedere... sînt mai mulţi!
Aşa că... din două una... ori ăştia ştiu ceva de ziua femeii şi cică se pregătesc cu mult timp înainte... ori se prefigurează "feminizarea" site-ului!

Vreau să ştiu...

...
- dacă nenea care apărea de dimineaţă pe pagina de yahoo mail ca cel mai şef cu securitatea vine să îmi rezolve mie problemele cu computerul
- cît de grave trebuie să fie problemele ca să îl chem?
- cum îi zic? stimate yahoo mail, trimite-mi mie astăzi nenea cu pacheţele, ochelari de soare şi nebărbierit... ?
- bărbaţii au o tanti security woman? ca să nu existe discriminare şi să fim politic corecţi?
- dacă da, cum ştie yahoo mail că e o tanti sau un nene în faţa ecranului?

Eu am întrebat... n-am dat cu parul! :)

marți, 15 februarie 2011

Lecţii de piţi adevărată

Că tot mă aberam eu pe aici şi aici cu pseudo-piţi... tocmai am primit o cerere de prietenie pe faţăcarte de la tanti din dreapta. Cum o fi dat de mine, nu ştiu, n-avem prieteni comuni iar profilul meu cică e setat să nu apară în căutări. Ceea ce îmi lasă mari semne de întrebare privind setările de siguranţă şi intimitate ale reţelei. Nu că m-ar mira dar e îngrijorător!
În fine... de mare excepţie poza ei de profil... cu hîrtie igienică şi vas de toaletă la pachet... Nu pot decît să mă minunez cît e de mare grădinaaa...

duminică, 13 februarie 2011

Fotografii de duminică... sau grebla lui Dumnezeu

Discutam săptămîna trecută cu niște oameni nou cunoscuți despre fotografie și dacă poate fi considerată artă sau nu. Ideea în jurul căreia gravitam este cît poți să te consideri tu autorul și cît ține de șansa de a apăsa pe buton la momentul și cu cadrul potrivit în față. La cît de mult îmi place mie să fotografiez și să încerc să surprind lucrurile din jur și puțin altfel, normal că am considerat că este o artă fotografia. Nu neapărat a mea! Sînt oameni care au un fler deosebit al încadrării, care știu tehnică, ale căror fotografii le privești și te minunezi cîtă inspirație au avut!
Am atașat aici cîteva poze din ultimele zile. În primul caz mă pot lăuda cu o tușă personală, deși nu foarte originală, recunosc, clădiri reflectate în apă s-au fotografiat și se vor mai fotografia... eu am văzut reflexia, mi-a plăcut, m-am întors și am surprins-o cu camera. În cazul celorlalte două fotografii nu pot spune decît că am oprit bicicleta, am scos camera din buzunar și am îndreptat-o spre cer, fără și cu zoom. Cînd cerul arată așa... te simți doar norocos că ești acolo, cu ochii larg deschiși!
Nu știu cum se cheamă jucăria aia de relaxare chinezească - feng shui (aștept să mă corectați dacă greșesc), cu un vas plat în care este nisip și o grebluță cu care poți desena valuri paralele. Azi, cerul arăta de parcă Dumnezeu ar fi avut nevoie să își calmeze nervii și a "periat" ușor norii cu o greblă uriașă...
Joan Osbourne - What if God was one of us

Asculta mai multe audio diverse

Fidelizarea

Nu știu dacă zodia este responsabilă pentru un anumit conservatorism al meu. Sau mai curînd aș putea să numesc asta fidelitate, atașamentul față de lucrurile bune și sigure. Îmi duc mașina/ile (că s-au mai schimbat în timp) la același mecanic de aproape 10 ani, am de mult timp un broker unic de asigurări, merg de aproape patru la același salon pentru masaj...
Recordul absolut îl deține Carmen, cosmeticiana mea, prima dată am fost la ea în liceu, de atunci am rămas fidelă, cu scurte întreruperi cînd nu lucra și mergeam la cea de la care învățase. Orice "vizită" la ea este mai mult decît tratament cosmetic sau epilat, îmi este aproape și dragă și mă încarcă energetic, cu riscul de a-și descărca ea bateriile. De fiecare dată, cînd plec de acolo sînt mai luminoasă, minunile puse de ea pe fața mea au un efect vizibil, remarcat de prietenele mele, așa cum s-a întîmplat și vinerea asta. Dacă ar fi după mine, companiile cosmetice ar da curînd faliment, la cît de puține produse folosesc, vă pot recomanda totuși crema de zi și de noapte din gama Inositol Vegetal de la Yves Rocher. Eu o folosesc cînd îmi aduc aminte, adică o dată pe săptămînă sau la două săptămîni! Dar asta pentru că am un as în mînecă... numele lui este Carmen și îi mulțumesc!
P.S. Știu deja că sînt foarte drăguță cu masca pe față! :)

vineri, 11 februarie 2011

Banul din mînă nu stă pe card...

Mă tot codesc de cîteva zile să vă povestesc pățania mea cu cardul de la BT... acum văd că și Călin are oareșce de zis despre asta așa că mă încumet și eu! Oricum, povestea lui pare mai fericită decît a mea...
Că tot v-am pomenit și ieri despre Reflexo-Vital, chestia asta se leagă! Luni, după vopsit, întins părul, masaj, mă gîndesc să fac niște cumpărături la super-market-ul de pe centru. Toc, toc, iau ce îmi trebuia, ajung la casă, toate bune și frumoase, întind card-ul de la BT, aștept relaxată cînd... card respins... îl mai trece tanti o dată, nimic... se uită pe el... card-ul meu expirase în ianuarie!!! Naaașpaaa! Că aveam doar 35 de lei în portmoneu și cumpărături de aproape 60... nu se punea problema de spălat vase sau măturat magazinul în contul banilor așa că... a trebuit să renunț la o parte din produse pînă am ajuns la suma pe care o aveam numerar (mai puțin 30 de bani, cu care am rămas datoare). Îmi iau eu plasa, jenată și supărată de eveniment și toc, toc, pe centru. Fac eu cincizeci de metri și îmi pică fisa!!! Șoc și groază! Mașina mea e în parcarea cu bare de la Bulevard... bare care "e" pe bani!!! Și eu fără un leu în buzunar, stăteam acolo de cîteva ore, adică mai mulți lei...
Noroc că mi-a mai picat o fisă și am intrat la Reflexo-Vital (si ei sint pe Balcescu) si l-am rugat de Dl. Doru, între timp a venit și Iulian, să "îmi dea și mie 5 lei pentru parcare". Iulian mi-a dat 8, să fie! Și uite așa nu m-ați văzut în fața farmaciei 24, cerșind un leu... pentru Fordul meu!
Concluzia emisiunii: verificați-vă cardurile!!! Între timp am aflat că acestea nu se mai ridică neapărat de la sucursala care vi le-a eliberat inițial ci vă sînt trimise la cea unde vă desfășurați curent operațiunile, respectiv cea la care ați deschis contul. Am fost suficient de inspirată încît să aflu această informație telefonic, ca să nu mă mai deplasez degeaba pînă în giratoriul de pe Calea Dumbrăvii.

joi, 10 februarie 2011

Am copil frezat...

V-am povestit deja cum mă las eu pe mîna celor care învață să vă tundă la Reflexo-Vital. Astăzi l-am dus și pe Radu, s-a ocupat Laura de el, ajutată de Radu cel mare, adică unul dintre cei care predă acolo. Ce a ieșit, vedeți alături, puștiul meu e încîntat, mai ales că a avut voie să aibă și freză gelată. Nu știa el la început dacă îi place sau nu dar acum e mîndru și speră să îi reziste părul așa pînă mîine dimineață.
Atît de drăguț s-au ocupat de el sau atît de obosit era după școală, încît a adormit pe scaun... :) El spune că "nu a adormit... își odihnea doar ochii"... :))

miercuri, 9 februarie 2011

Mi se spunea Latifah...

Din seria "nimicuri pentru femei", azi am aflat ce nume arăbesc mi s-ar potrivi... :)

Şi ceva să meargă cu asta:
The Ting Tings - That`s not my name

Asculta mai multe audio diverse

Despre turtă dulce şi pureci...

Una dintre regulile jurnalismului este actualitatea subiectului. Dacă vrei să scrii despre ceva, ar trebui să o faci cît de repede poţi după ce a avut loc evenimentul. Întrucît ceea ce fac eu aici este locul meu de joacă personal, jurnalul experienţelor proprii poate fi şi uşor defazat temporal.
Vineri am fost la premiera cu Doamna de turtă dulce (sursa foto), o nouă adaptare a unei piese de Neil Simon, în regia lui Şerban Puiu. Dacă Îmi place cum miroşi m-a cucerit de la premieră, în cazul noului spectacol încă am reţineri. Poate timpul va rezolva stîngăciile începutului. Avem parte şi de dramă şi de comedie, dar parcă ceva nu se leagă în jocul actorilor. Ca un orgoliu personal, mă bucur că am un "ochi avizat". Adică de faptul că am recunoscut imediat reutilizarea decorului din Îmi place cum miroşi, pentru montarea de vineri. Asta pînă să am confirmarea regizorului, în interviul din City News.
Şi, pentru că nu reuşisem încă să îl văd, ieri am fost la Puricele în ureche, de Georges Feydeau, se pare că fac o cură de spectacole regizate de Şerban Puiu. Un lucru bun, am rîs în hohote, comicul de situaţie şi limbaj mi-a adus aminte de D'ale carnavalului. Nota 10 pentru actori, regie... şi un 10 plus pentru decorul Liei Manţoc şi al lui Alin Gavrilă şi pentru costumele semnate tot de Lia Manţoc. Mă întrebam, uşor invidioasă, dacă actriţele din piesă mai pot "împrumuta" din piesele vestimentare... :)

vineri, 4 februarie 2011

Eu şi cîinii vagabonzi...

M-am ferit întotdeauna de preconcepţii, generalizări sau de văzut problema dintr-un singur punct de vedere. De asta am stat şi m-am gîndit şi am citit diverse păreri şi nu m-am grăbit să dau cu parul. Probabil că aţi observat explozia mediatică şi internautică din ultima săptămînă pe tema cîinilor vagabonzi. C-aşa-i la noi: după ce moare cineva, ne aducem aminte că există o bubă şi începem să scormonim în ea!
Aş vrea să pot spune că nu mă afectează personal toată această chestie, că pot fi în totalitate obiectivă dar nu e aşa! De felul meu am fost foarte deschisă versus animale necuvîntătoare, chiar şi după ce mama mea s-a trezit muşcată din senin de pulpa piciorului, în staţia de autobuz de pe Alba Iulia. Cîinele a venit din spate şi şi-a înfipt colţii "prieteneşte", fără o lătrătură prealabilă. Am trecut peste, mi-am zis că o fi avut o zi mai proastă!
După ce au sărit doi cîini semi-vagabonzi la mine, pe bicicletă fiind, pe stradă cu grădiniţa copiilor, după ce am văzut aceiași cîini şi cu alţi prieteni de-ai lor în curtea grădiniţei copiilor şi mi-am imaginat că ar putea avea ceva idei nefericite, am chemat televiziunea, mi-am spus of-ul, dar tot empatizam cu săracele patrupede! E drept că începusem să am ceva reţineri.
Situaţia s-a schimbat radical acum aproape o lună, am povestit cîte ceva aici. Nu am de ce să mă ascund, atacul cîinilor respectivi, mai ales al unuia dintre ei, a fost violent, neprovocat şi m-a lăsat cu sechele. În momentele alea eram îngrozită că şi o singură muşcătură (dacă vă amintiţi de japonezul decedat în Bucureşti, dintr-o chestie din asta, ştiţi despre ce vorbesc), într-un loc nepotrivit sau pe corpul mult prea firav al copiilor mei ar fi putut fi fatală. Ca să nu mai vorbim de gîndurile la: cum scot copilul din gura cîinilor? După "întîlnirea" asta, n-am putut dormi bine vreo trei zile, vedeam doar cîini cu colţii rînjiţi şi vizualizam scenarii în care eu n-aş fi reuşit să gestionez cumva situaţia şi să scăpăm de acolo. Într-o noapte, am stat vreo 10 minute singură în maşină, în faţa porţii, doar pentru că în dreptul portierei mele se postase un dalmaţian şi eu nu îndrăzneam să cobor. Acum, umblu cu un spray cu piper în geantă şi am fost tentată să îl testez pe cîinii vagabonzi de la blocurile din Turnişor, care săriseră la maşina mea şi m-au urmărit o vreme. Am zis că ar fi o exagerare pentru că am mai văzut din ăştia şi nu sînt neapărat violenţi şi cu pietonii.
Una peste alta, nu mi se pare normal să avem cîini pe străzi. Mi se pare că cei mai periculoşi sînt totuşi cei semi-sălbăticiţi, ţinuţi să păzească cîte un depozit sau curte, în mare parte de capul lor, dar cu o apartenenţă mai pronunţată la teritoriul respectiv. La fel mi se pare că sînt şi cei din cartierele de blocuri, încurajaţi să rămînă de mîncarea primită de la unii dintre locatari, fapt care îi determină, cred eu, să apere cumva zona, atacînd intruşii. Nu pot fi de acord cu asta. Probabil că la noi situaţia nu este nici pe departe la fel de gravă ca cea din Bucureşti dar am văzut haite de cîini patrulînd nestingherite de la periferie şi pînă în Piaţa Mare.
În primă fază aş fi pledat pentru ridicarea lor de pe străzi, cazarea la adăpostul pentru cîini proaspăt inaugurat şi eutanasierea după un timp de graţie prestabilit. Cît ar trebui să fie această perioadă habar n-am, căutarea mea pe google mi-a dat rezultate de 3, 5, 9 zile, durată nedeterminată în cazul unor adăposturi private ce îşi permiteau să îi ţină pînă la o eventuală adopţie... Îmi asum riscul de a părea crudă şi cinică dar, dacă vă amintiţi desenele animate cu Doamna şi Vagabondul, vă veţi aminti şi că era o realitate nedreaptă pe care o acceptam cu mai multă uşurinţă atunci.
Între timp, am mai citit şi alte păreri, în Adevărul am găsit una care m-a pus foarte tare pe gînduri, aşa că nu mai ştiu care ar fi soluţia potrivită. Ca să vă rezum, era combătută soluţia eutanasierilor "pe bandă", în ţările mai puţin dezvoltate, între care, cu regret, ne cam integrăm şi noi. Campaniile de acest fel se pare că au fost un eşec şi au dus la sporirea agresivităţii cîinilor, merită citit articolul pentru mai multe detalii.
Ce îmi doresc eu? Aş vrea ca orice persoană care se gîndeşte să adopte, sau să hrănească un cîine de pe stradă să se gîndească foarte bine înainte la ce presupune acest gest, e în stare să o ducă pînă la capăt, să îşi asume toate responsabilităţile ce derivă de aici? Adică ok... sînt bunul samaritean, îi dau papa bietului animal şi el stă acolo un pic mai fericit dar dacă el mîine muşcă copilul vecinilor pentru că venea acasă la ora nepotrivită, pentru că i se părea că trebuie să îmi demonstreze utilitatea, mie, "aproape stăpînului lui", pot să răspund solidar pentru fapta lui? Şi aş mai vrea ca cei care au proprietăţi pe care simt nevoia să şi le protejeze cu nişte cîini oficiali şi nişte cîini pripăşiţi şi toleraţi pe acolo, să facă bine să şi le îngrădească de aşa manieră încît cîinii să poată apăra doar teritoriul îngrădit nu şi spaţiul public înconjurător. Ar fi un început... mă mai gîndesc la asta!

Check Page Rank of your Web site pages instantly:

This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service