marți, 30 noiembrie 2010

Dansez pentru ea

Sînt sigură că nu vă este străină ideea că putem face fiecare cît de puţin pentru cei din jurul nostru care sînt într-un moment mai greu al vieţii. Cei de la Zumba Sibiu s-au gîndit la un mod de a veni în ajutorul Roxanei Gherghel, o tînără de 21 de ani din Sibiu, ce suferă de tetrapareză spastică. Aşa cum ştiu ei mai bine: prin Dans!
În data de 11 decembrie, de la orele 18:00 (intrarea în sală începînd cu orele 17:30), în Sala de Sport a Liceului Noica (Şcoala Generală nr. 9), pe strada Oştirii, puteţi veni pentru o clasă specială de zumba, ZUMBATHON! Vă garantez că vă veţi simţi foarte bine! Preţul şedinţei este de 15 lei dacă faceţi rezervare şi 20 de lei pe loc, fondurile strînse vor fi donate Roxanei Gherghel pentru a o ajuta să meargă.

luni, 29 noiembrie 2010

Polish cu avocado...

Din misterele poftelor culinare feminine (şi nu numai, că ştiu eu pe cineva care mănîncă parizer cu smîntînă, bărbat fiind), astăzi vă prezint meniul meu de prînz:
- salată cu: telemea, roşii, castraveţi, polonez şiii... avocado!!!
- mîncată cu plăcintă grecească (adică o chestie bună cu măsline, telemea, susan).
Stimulată fiind de Silvia, care mi-a lăudat tare avocado şi cum merge el în salată, am încercat şi asta! Şi e buuun! Un pic ciudăţel dar merge!

vineri, 26 noiembrie 2010

Jeux d'enfants

De multe ori mi-am propus să nu mai văd/citesc/ascult lucruri care să mă rănească prin frumuseţea lor. Ei bine, nu reuşesc lucrul ăsta nicicum! Probabil n-aş mai fi eu, mica masochistă de serviciu! Aşa că, acum am din nou de liniştit apele după filmul văzut aseară, Jeux d'enfants (pentru care trebuie să îi mulţumesc lui Miju), un film din 2003, cu Marion Cotillard (pe care o mai văzusem în rolul lui Edith Piaf) şi Guillaume Canet, în regia lui Yann Samuell.

E un film despre prietenie, dragoste şi despre provocarea continuă a unui joc început în copilărie, joc ce pare să devină mai important decît orice normă, orice constrîngere, decît viaţa însăşi! Ce mi se pare un pic egoist este faptul că, absorbiţi de jocul ăsta, cei doi prieteni/iubiţi, rănesc cam multă lume în jur!
Eu vă recomand filmul ăsta, cred că depinde pînă la urmă de fiecare cît de mult este sau nu impresionat de frumuseţea poveştii, cît de amuzat de probele continue la care se supun cei doi... Cap ou pas cap?... eşti sau nu capabil de dragoste, de moarte?
Şi o melodie ce mi se pare potrivită, deşi leitmotivul filmului este La vie en rose...
adele - first love

Asculta mai multe audio diverse
Later very important edit: Nu aș fi văzut filmul ăsta dacă nu mi-l recomanda Gabriela!!! Motiv pentru care îi mulțumesc și mă încumet să îl mai vedem o dată împreună!!!

joi, 25 noiembrie 2010

Cu mînuțele astea două... am făcut o oală nouă!

Încă nu a făcut oale, în adevăratul sens al cuvîntului dar, de cînd Arin merge la cercul de ceramică, la Clubul Elevilor, la mine în casă apare săptămînal cîte o nouă chestie mică din lut... Am un cap de şoarec - suport de lumînare, bărcuţă, cană, tablouaş cu floricele, nu ştiu de ce şi trebuie psihanalizat... un sicriu! Ieri au apărut două capete - aproximativ asemănătoare. Arin susţine că unul este tatăl lui - cel mai mare, iar celălalt, profesorul de ceramică! Şi că sînt caricaturi... Ce nu se vede în poză este că a prevăzut capetele cu un căpăcel - pălăriuţă. Dacă îl dai la o parte găseşti o bilă = creierul, în viziunea lui!
De ce o fi demontabil creierul numai el poate şti, uitîndu-mă în jur cred că sînt cîteva persoane care au această extra - funcţie şi nu umblă tot timpul cu materia cenuşie la purtător! :) Arin e foarte încîntat de profesorul de ceramică... zice că este un "generos"... pentru că îi lasă să se joace cu cuţitele, cu ciocanele... hmmm, partea asta nu-mi sună foarte ok dar încerc să nu mă crizez.
Ce face Radu la navo-modelism încă nu e în stadiu arătabil, cred că acum construiesc ceva ambarcaţiune (daaa, normal, că doar de aia îi spune navo-modelism), ieri era încîntat că au folosit un aparat de şlefuit. Eu mai puţin încîntată, că şi-a "şlefuit" şi o bucată din unghia unui deget...

miercuri, 24 noiembrie 2010

De cealaltă parte...

... a ta, eşti tot tu... poate un tu dezbrăcat de prejudecăţi, de constrîngeri, cu o libertate primară... de a face ce, cînd, cum şi cu cine vrei!
Din punctul meu de vedere, asta depinde în primul rînd de cît de "adevărat" alegi să fii în fiecare clipă, dacă îţi pui şi le pui celorlalţi doar felia convenabilă din tine în faţă, rişti ca atunci cînd priveşti mai cu atenţie să descoperi un "eu" complet necunoscut şi un sindrom mai acut sau nu al ratării.
Buuun... acestea vin ca un fel de meditaţie personală asupra filmului de ieri, din Atrium, "Viaţa este în altă parte". Cam ce am înţeles eu din el, dincolo de meditaţia continuă şi sonoră a lui Doru, care m-a boicotat tot filmul! Dincolo de comentariile de la masa de lîngă, de genul: "e clar... ăştia doi se combină în gară, ăstuia deabia i s-a născut băiatul şi se combină cu asta, asta se combină cu ăsta prin altă parte... şi asta?... asta ce face?... se combină cu pisica?". Ideea este că, şi voi încerca să nu pic în rezumatul filmului (găsiţi ceva aici), avem trei cupluri, formate aleatoriu, sau predestinat, în funcţie de o coincidenţă spaţio-temporală. Şi avem şi un fel de unitate de loc, timp gen tragedie greacă, să zicem! Totul gravitează în sau în jurul trenurilor (respectiv într-o gară, în cazul unui cuplu), pricepem şi asta... cu metafora atît de des uzitată a trenurilor pe care le prindem sau nu... o dată în viaţă.
Mie, filmul respectiv mi se pare un punct de plecare, cu personaje eboşate, un pretext mai mult pentru nişte întrebări pe care vrei sau nu să ţi le pui: "ce caut eu în viaţa mea?" ar putea fi un exemplu.

LATER EDIT: Doru a venit la timp!!! Acest moment istoric va fi consemnat ca atare în analele grupului!

marți, 23 noiembrie 2010

La Vraie Vie est Ailleurs

V-am mai povestit că există o seară săptămînală de film, marţi, orele 21:00, în Atrium, că am reuşit să ajung şi să văd un film ce m-a impresionat, "Gordos"= Graşii. În seara asta, mă dau peste cap să merg din nou, sună super interesant scurtul rezumat al filmului, disponibil pe site-ul Atrium, la fel şi titlul filmului... mult mai expresiv în franceză: "La Vraie Vie est Ailleurs".
Ce cred eu... după ce îl văd, poate descopăr şi unde ar putea fi viaţa mea adevărată!

luni, 22 noiembrie 2010

Et tu danses avec lui...

Din melodiile de demult, ascultate şi fredonate cu plăcere şi astăzi:

Prin frunze...

Caut o soluţie să împac nevoia de a merge pe bicicletă cu plăcerea de a călca direct prin covorul de frunze uscate din pădure. Ieri am făcut cîţiva paşi prin frunze, mergînd pe lîngă bicicletă dar, parcă tot mai bine era hopa - sus, şi din cauză de zi scurtă şi frig aproape. Că nu m-am îndurat să plec mai devreme din casă, încă avînd febră musculară la gît de la atîta dat din cap la November Rain Night. Am fost uşurată cînd Cipi mi-a trimis sms să lăsăm pe altădată tura de biţă propusă dar nici n-am mai putut sta fără să plec pe bici, atunci cînd am văzut soare afară. Ce e frumos la mersul prin pădure este că nu ţi se pare niciodată la fel, lumina, umbrele copacilor se preling diferit, cerul e altul, doar gîndurile mele sînt poate aceleaşi...
duffy distant dreamer

duminică, 21 noiembrie 2010

Mi-e dor de Paris...

Hotărît lucru, nimic nu este întîmplător... iar coincidențele din jurul nostru ne fac viața mai frumoasă. Zilele trecute revedeam, pe dvd, Paris je t'aime, filmul din 2006, pe care cred că l-am văzut un an sau doi mai tîrziu, la un cinematograf din București. Atunci cînd am văzut că este distribuit împreună cu revista Tabu, cu ceva timp în urmă, l-am cumpărat dar n-am reușit să îl văd. Vi-l recomand, este un film cu... filme, fiecare regizat de altcineva, cu o scurtă dar expresivă incizie într-o felie de viață, cu diferite tipuri de iubire, surprinse în cartierele Parisului. Cele care mă impresionează foarte mult, explicabil pentru că sînt mamă, sînt cea în care personajul feminin își duce copilul la creșă pentru a merge să aibă grijă (plătită) de copilul unei alte femei... aproximativ de aceeași vîrstă și căruia îi cîntă același cîntecel pentru a-l liniști și cea în care o vedem pe Juliette Binoche, căutînd și întîlnind pe străzi sufletul băiețelului pierdut.
Acum cîteva zile a fost ziua Biancăi, o prietenă veche, cu care m-am întîlnit anul trecut în Paris și am petrecut o după amiază minunată în Jardins de Tuilleries, povestind despre lucruri întîmplate în anii în care nu ne-am mai văzut. Azi am reușit să ne nimerim online și să povestim din nou, am revăzut fotografiile din Paris și mi s-a făcut tare dor de clipele petrecute acolo, de zilele însorite, cu oameni frumoși lîngă mine, de treptele spre Sacre Coeur unde am cîntat Stand by Me alături de niște muzicanți, de Sena, de buchiniști, de metrou, de surpriza descoperirii spațiului de La Defense, cu deschiderea sa futuristă, de cît m-a impresionat familia aceea privind rîul, tatăl din scaunul cu rotile iar mama protejîndu-i pe cei mici pe balustradă.
Mi-e dooor...!!!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

It's a New Day...

Știu că avem cu toții același cer și că norii ăia albi și frumos smotociți de azi de la amiază și cei de acum, mai îmbufnați și cenușii, sînt inevitabil și mereu o întîmplare a tuturor. Dar, parcă azi au fost pentru mine, și pentru noua mea zi cu mine ca personaj principal!
Azi la bazin am depășit o nouă limită, mai mult psihică decît fizică: am înotat pe sub apă lungimea bazinului (fără labe, bras) iar în capăt, nu am ieșit, m-am întors și am mai venit pe sub apă 8 - 9 m. E prima dată cînd reușesc lucrul ăsta, pînă acum eram programată să ies atunci cînd ajungeam lîngă perete, Doru m-a asigurat și sînt sigură și eu că pot și mai mult dar nu am vrut să forțez. Am avut și sprijinul domnului Liviu, pe care îl tot întîlnesc la bazin, i-am spus ce vreau să fac și s-a oferit să înoate în preajma mea, pentru cazul în care aș avea nevoie de ajutor. Aaa... și astăzi am descoperit o nouă gîdilătură narcisistă: atunci cînd plutesc pe spate, cu labele, dînd doar din picioare... să îmi privesc imaginea alunecînd prin apă, reflectată în sticla ce protejează neoanele din tavan... foarte faaain!!!
Și o dedicație pentru "cosmeticiana nebună" și frumoasă!!!:
Kate Havnevik - New Day

vineri, 19 noiembrie 2010

November Rain Night

V-am promis să vă spun despre party-urile din Old Friends. Mîine, va fi November Rain Night, pentru că sînt sigură că vor fi mulți cei care vor spune asemenea lui Cosmin:

"Mi-e dor de sunetul de chitara, de rockerul melodramatic, de senzatia de bal al bobocilor din anii 90, de baticul rosu peste plete (mi-e dor si de plete)
Sambata, 20.11, suntem melancolici.
Playlist rock, batic, tricou negru, bocanci si blugi taiati."
Guns`n`Roses-November Rain


La stomatolog...

Din problemele lui Radu, pe scaun, la cabinetul lui Doru:

Doru: Radu, tu mai înveţi germană la şcoală?
Radu: Daaa.
Doru: Şi... cum se spune Radu în germană?
Radu: Radu
Doru: Dar în franceză cum se spune?
Radu: Hmmm... franceză nu ştiu... :))

(după o vreme... )

Radu: Doru, mai durează mult?... că eu am şi teme de făcut astăzi!

miercuri, 17 noiembrie 2010

Into the dark...

Citisem cu ceva vreme în urma, pe Biciclistul, că Andrea Bocelli umblă de multe ori prin oraș pe bicicletă, fiind ghidat de către prietena sau fiul său. Mi s-a părut o nemaipomenită dovadă de încredere, nu știu dacă vine din felul de a fi altfel, dacă lipsa vederii duce în mod automat la această dependență asumată, la puterea de a merge înainte, în întuneric, cu lumea din fața ta concentrată în vîrful degetelor.
Îmi povestise și șefa mea cum mare parte din prima oră de teatru a fiului ei a constat în a merge cu ochii închiși, cu mîna sprijinită de cel din fața lui și mi s-a părut un exercițiu extraordinar, ceva de genul celui de a te lăsa să cazi drept pe spate, în brațele unor prieteni care așteaptă să te prindă. Încă nu știu dacă aș fi în stare de el, cît aș putea trece peste instinctul meu de auto-conservare.
Am încercat senzația de mers în întuneric, umblînd puțin prin casă cu ochii închiși și, de curînd, senzația de a merge aproape în întuneric pe bicicletă, atunci cînd mi-am stins frontala, pentru a vedea cît luminează farul celui de lîngă mine. Și nu lumina... n-am avut curajul de a rezista pînă cînd ochii mei ar fi distins mai multe în jur.
Și mă întreb: cît poate fi de greu să ai încredere în tine și în cel de lîngă tine să te conducă în noapte?

marți, 16 noiembrie 2010

Street-Art

Nu ţin minte dacă am postat pe blog fotografii de graffiti de pe unde am mai umblat (prin afara ţării, mă refer). Ştiu că în unele cazuri n-ar trebui încurajate pentru că distrug aspectul unor clădiri, dar, în altele mi se par chiar inspirate şi cred că scot din anonimat spaţii terne. Îmi plac inclusiv cele de pe garniturile trenurilor urbane din Paris sau Roma.
Aşa că, m-am bucurat atunci cînd am descoperit aceste desene pe o clădire a cărei destinaţie îmi scapă, aflată în spatele ultimelor blocuri de pe strada Rahovei, noi mergeam pe jos spre centrul comercial. Va trebui să aflu şi ce este acolo, mai ales că este o clădire rotundă, încă n-am scăpat de obsesia mea de a avea propriul turn (nu neapărat de fildeş).

luni, 15 noiembrie 2010

A fost tequila!...

Nu v-am anunţat din vreme că s-a deschis sezonul de party-uri în tabăra de bază: Old Friends! Acum două săptămîni a fost Remember Party iar sîmbăta asta, Tequila Party!
Îmi fac autocritica şi promit să vă anunţ la timp! La Tequila Party am fost tare egoistă să nu dau mai departe vestea... că a făcut Cosmin pentru toată lumea, din partea casei, o fasole mexicană cu cîrnaţi ceva de să te lingi pe degete două zile după. Regretabil... nu am poze! Dar, oricum nu cred că simţeaţi gustul doar privind mîncărica.
În rest... ca de obicei... lume faină, muzică bună, dans cît cuprinde...

duminică, 14 noiembrie 2010

Biciclind... cu echipă de asistență

Ieri am făcut o tură super faină de bicicletă, la invitația Ancăi și a lui Paul. Sibiu - Rășinari - drumul spre Păltiniș - Călugărul - Gura Rîului - baraj - Poplaca - Sibiu. Doru a avut tură separată o porțiune, că el a urcat pînă la Păltiniș și a coborît în Gura Rîului pe Cheile Cibinului. Că el e mai mare și poate! Am făcut și cel mai rapid grătar de pînă acum, undeva la Gura Rîului, pe ultimele raze de soare. Fratele Ancăi a venit cu mașina după noi, dotat cu tot ce trebuie: grătar, masă, scaune, tacîmuri, costiță, cîrnăciori... ceapă, roșii, telemea, zacuscă... în fine... totul delicios!!! Ce vedeți mai sus este noua invenție a lui Paul: Mega bacon, zacuscă and telemea burger... Nici nu vă fac poftă, știu! Sper să mai țină vremea cu noi, să mai avem ocazia de cît mai multe asemenea ieșiri.

joi, 11 noiembrie 2010

Micul matematician

Săptămîna trecută, Răzvan mi-a spus că mi-am "brain-washed" copiii. Era uimit că au venit să mă întrebe la ce desene animate îi las sau că... după ce n-au găsit desenul în cauză, m-au întrebat dacă îi las la "Tehnici esenţiale de supravieţuire".
Oare chiar aşa o fi? Încep să îmi pun întrebări, pentru că Radu, ieri la Zumba cu mine, ce credeţi că făcea?... Citea probleme de matematică!!! De acord că şi mie mi-a plăcut foarte mult, că am ales să dau bac-ul din mate... la filologie (singura din judeţ în anul ăla) dar, totuşi... era plin de copii ce încercau să ţină pasul cu noi şi ţopăiau pe acolo! Ca să nu mai zic că... pe drumul de întoarcere spre casă... în autobuz... făceam amîndoi împărţiri, ecuaţii, segmente... bla, bla...
Hmmm...

miercuri, 10 noiembrie 2010

Despre mine... partea a treia

Ar trebui să adaug ceva la părțile anterioare... în tot acest timp, exista și viața mea de la București, adică toate vacanțele mele petrecute acolo, la părinții mamei, cu Călin și Fofo, perioadă care îmi este foarte dragă. Pe scurt și într-o ordine aleatorie:
- aveam locul nostru în nucul sădit la momentul nașterii mamei mele, Călin, bineînțeles, mai sus decît noi, că n-aveam curajul să urcăm atît de sus;
- aveam locul nostru și în gutui, îi crescuseră crengile ca niște raze arcuite în sus, în mijlocul lor aveam o platformă, preșuri atîrnate între... ce mai... căsuță curată!
- aici jucam Monopoly (era un vecin care avea unul, adus din Germania, cu căsuțe în miniatură, din plastic, cînd jucam cu ăla zici că era Crăciunul), făceam schimb de timbre și de bancuri cu Cristian, nepotul vecinilor;
- ne băteam cu paloșe de lemn;
- eu îmbrăcam toate păpușile cu petice, le schimbam "hainele" într-una, probabil de atunci atracția mea pentru design-ul vestimentar;
- este perioada fugii după fluturi și a insectarelor (ulterior devorate de furnici);
- puteți să îmi spuneți Menghele dar aici am prăjit muște cu lupa;
- serile în grădină miroseau a regina nopții, mîna-doamnei și petunii, aveau fascinația și teama de fluturii nopții, cap de mort sau sfinx colibri;
- tot serile, pe terasă, vecinii aveau parte de recitaluri improvizate, eu și Fofo, folosind capetele corzii pe post de microfon, lălăiam cît ne țineau plămînii șlagărele vremii... da, puteți spune că de atunci îmi plăcea la karaoke!
- nu pot uita de desenele viitoarei mele case... unde urma să locuiesc fără nici un dubiu cu vară-mea și unde creșteam și erau desenate toate dobitoacele pămîntului... oi, vaci, cai, găini, iepuri... etc.
- din cînd în cînd mergeam la bloc, în Berceni, la unchiul meu și de aici în Orășelul Copiilor. Țin minte și acum Casa Groazei, mașinuțele și tiribombele de acolo; în mod similar, cînd eram în Sibiu și venea ringhișpilul (habar n-am dacă am scris corect), era mare bucurie mare... și, dacă se întîmpla cumva ca tipul de care îmi plăcea să îmi prinda scaunul atîrnat de lanțuri, să îl răsucească și apoi să îl împingă în aer... eram în al nouălea cer!!!
- pot să jur pînă în ziua de astăzi că mi-a făcut cu ochiul un mic miel de cauciuc pe care îl aveam acolo!
Am atîtea amintiri, că sigur voi ajunge să vorbesc prea mult aici, așa că pun punct din nou!

marți, 9 noiembrie 2010

My skies

Probabil că, atunci cînd cerul arată aşa... nici nu mai contează că am avut la îndemînă ieri doar telefonul mobil. Sînt uimită şi eu că se vede atît de bine! Vă tot bat la cap cu ceruri şi nori, dar sînt momente în care nu contează că sînt în trafic sau la birou sau pe cîmp... mă uit la cer şi mi se pare că trăiesc ceva unic!
Keane - Somewhere only we know

luni, 8 noiembrie 2010

I look to me...

Cîteodată, sînt mici lucrurile care ne ating cu frumusețea lor, sau este combinația acestora ce face diferența. Azi a fost una dintre zilele în care capul meu și-a făcut... de cap și durea excesiv! Norocul meu că a fost luni și a avut grijă Alin să îmi ia durerea cu mîinile! M-am relaxat foarte bine, muzica era liniștitoare ca de obicei, lumînările dădeau lumina ideală... răsfăț total! Și, atunci cînd am ieșit... era aerul ăsta de primăvară tîrzie, sau de "mai în noiembrie", îmi permit să folosesc cu alt sens titlul cărții lui Ekstrom (Mai era numele personajului principal feminin)... chiar dacă răscolit de vînt, era frumos cum îl simțeam în păr... Iar în mașină, după ce plecasem din parcare, încă avînd senzația aia de bine... mai am și surpriza melodiei ideale... pentru mine în primă audiție în seara asta, chiar dacă am văzut acum că este din 2009:

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Papa de sîmbătă

Nu mă gîndesc că am cum să concurez cu Băgă și plăcinta lui dar micul dejun de sîmbătă, este pentru mine un bun moment de amintire a copilăriei, dacă tot am luat-o pe calea asta în ultimele postări. Acum este rîndul meu să îmi răsfăț copiii cu improvizația asta, nu știu de unde a luat-o mama, dar deabia așteptam sfîrșitul de săptămînă pentru ea.
Ca toate lucrurile pe care le gătesc eu... este foarte rapidă: se prăjește în ulei pe o parte cîte o felie de pîine, se întoarce, se pune pe ea cașcaval și șuncă (sau pastramă de pui, sau parizer, sau ce vreți voi), se bate cîte un ou de felie, se toarnă deasupra și se întinde bine să îmbrace toată pîinea, se întoarce și se mai prăjește să se facă oul și să se moaie cașcavalul. Merge bine cu ketchup. Eu nu folosesc și nu le dau copiilor pentru că ce găsim acum în comerț este plin de aditivi și conservanți, cînd eram mici, mama făcea ketchup acasă, după o rețetă foarte bună, cu enibahar și condimente, mi-e dor de gustul ăla!

vineri, 5 noiembrie 2010

Despre mine... partea a doua

Așadar... partea a doua:

- la 7 ani, eram tunsă cu castronul, purtam uniformă cu pantaloni de un stil îndoielnic și trist și luam premiul întîi cu coroniță (chestia asta nu s-a schimbat pînă am ajuns la liceu așa că nu o voi mai menționa)
- la 8 ani, colegul meu de bancă era Teo, de la Theodor, un copil frumos, cu ochii albaștri, tatăl lui, profesor de matematică și ulterior, dirigintele nostru, m-a "agățat" pentru fiul lui, stăteam aproape unul de celălalt și, m-a rugat să merg împreună cu Teo la școală și să stăm în aceeași bancă... cred că păream persoană de încredere, Teo era nou la noi în clasă!
- de atunci și pînă la 11 ani, îmi petreceam tot timpul liber la și cu Teo, era prietenul meu cel mai bun, mai venea cu noi și Claudiu, iarna făceam cazemate din zăpadă, vara bîntuiam pe acoperișurile garajelor din spatele casei lui, mama lui m-a învățat să fac chec, singurul pe care am știut să îl fac vreodată, îl făceam la toate zilele de naștere sau cu alte ocazii, tatăl lui avea planuri mari pentru noi... :). Primul televizor color pe care l-am văzut a fost la ei, și l-au luat în perioada campionatului de fotbal cînd Steaua a cîștigat la Sevilla. Ne-am dus cu toții (toată familia mea) acolo să vedem meciul! În aceeași perioadă vindeam sticle și borcane... din banii rezultați mi-am cumpărat acvariu, pești, tot ce trebuia!
- la 11 ani, Teo a dispărut, părinții lui fugiseră din țară, le-a fost luată casa, el și sora lui au stat la bunici și au fost persecutați pînă au putut pleca și ei din țară. Locul lui a fost luat de Leta, mi-a rămas prietenă pînă în ziua de astăzi;
- la 12 ani am plecat să îl caut pe Teo, fusesem o dată la bunicii lui, știam că stau undeva în cartierul, necunoscut mie, care începea de la Piața Cibin, că bunica lui preda la școala de acolo și că au o poartă verde! În expediția asta aveam și o sacoșă cu 60 de ouă, cînd am ajuns acasă, doar 23 mai erau întregi... într-o perioadă în care stăteam la cozi cu orele pentru ouă sau altceva. Ai mei nu m-au certat, știau că a fost pentru un lucru important. Și... l-am găsit! Am bîntuit ceasuri întregi pe străzile alea, încercînd la toate porțile verzi... trebuie să vă spun că erau multe? Atunci l-am văzut ultima oară! A plecat din țară și n-a mai revenit niciodată! L-au urmărit persecuțiile la care a fost supus, m-am întîlnit după ani de zile cu bunica lui și mi-a spus asta.
- tot la 12 ani, chiar de ziua mea... l-am cunoscut pe A. Mergeam mîndră nevoie mare în treningul meu nou și roz (puteți fi îngăduitori, am recunoscut deja că am avut și o perioadă culoarea asta), cu banderolă pe cap, cu semi-cursiera tatei sub fund (de chestia asta eram și mai mîndră), spre Școala Sportivă, locul unde îmi făceam veacul după-amiezile, la baschet. El a trecut pe lîngă mine, pe Moscovei, tot pe bicicletă... s-a uitat lung după mine și m-a salutat... i-am răspuns la salut și mi-am continuat drumul. Am ajuns la Școala Sportivă și mă uitam din poartă la lumea care era, căutînd cunoscuți. Am auzit lanțul unei biciclete și a oprit lîngă mine... mă urmărise. A. era cu patru ani mai mare, era la liceu, din ziua aia am petrecut mult timp povestind la telefon sau față în față, scriam amîndoi poezii atunci.

Și zic eu că ajunge pentru astăzi!

joi, 4 noiembrie 2010

Mesaj către sibienii Adrian Popescu!

Nu încetez să mă minunez de cîte greşeli de ortografie sînt publicate fără nici o problemă în paginile ziarelor locale şi naţionale online.
Astăzi, în Tribuna, citesc despre "sibienii Adrian Popescu" şi mă întreb: oare cîţi or fi? şi, participă cu toţii la exerciţiul ăsta militar? Ar trebui să consult Pagini Aurii! Sau, domnul în cauză este atît de plurivalent, omniprezent, încît este mai mulţi într-unul singur?
Later edit: m-am prins... ei sînt un fel de personaj colectiv, precum mulţimea cu mască din V for Vendetta!!!

miercuri, 3 noiembrie 2010

Despre mine... partea întîi

Se pare că asta este perioada în care îmi place să preiau lepșe de pe alte bloguri. Acum am văzut la una dintre blondele care gîndesc una foarte interesantă, m-a făcut să îmi aduc aminte de momente plăcute sau nu din trecut, am mai încercat eu pe aici niște aminitiri din copilărie. Nu cred că voi ajunge să îmi enumăr anii într-un singur post și nici nu voi încerca asta. Așadar:
- la 0 ani, 0 zile, aveam o personalitate destul de pronunțată, nu vroiam să ies din burtica maică-mii nicicum. În urma unor injecții de accelerat procesul și de tras copilul de urechi... era să mă nasc într-una din toaletele spitalului! Cu chiu cu vai am scăpat de dat cu capul de gresie și am ajuns totuși în mîinile personalului specializat;
- la 0 ani, ceva ore... m-a văzut prima dată tata, alarmat de maică-mea care, la telefon, i-a spus oarecum vinovată: știi, avem o fetiță!... dar... e cam urîțică! A se nota că eram un copil cu termen depășit, așadar, după minunea albă, blondă și drăguță care a fost Călin la naștere, chestia mică, vînăt-neagră și zbîrcită ce a urmat... întrecea capacitatea de înțelegere a maică-mii! Și, a venit Papi, m-a văzut (cred că între timp situația se făcuse mai roz), și, împăciuitor: Hai că nu-i chiar așa de urîtă! :))
- la 6 săptămîni, eram în spital deja, urlînd la vederea oricărui halat alb din vizor, pe motiv de intoleranță acută la injecțiile cu care mă ciuruiseră, în urma botezului m-am pricopsit cu doi plămîni afectați de pneumonie!
- la 8 luni, sportul preferat era săritul în cap din pătuț (acum se explică multe, nu-i așa?!), ai mei m-au legat cu hamuri de pat și au reușit să afle cum e să ai copilul spînzurat cu capul în jos lîngă pătuț;
- la 1 an aveam o tanti care avea grijă de mine și care a ținut un jurnal cu ce făceam și cît și ce reușea să mă facă să mănînc... înduioșător;
- la 2 ani, am primit ultima palmă de la Papi, pe motiv de stat în picioare pe marginea canapelei, în ciuda tuturor insistențelor de a coborî de acolo, văzînd ce copil încăpățînat a produs, Papi s-a lăsat păgubaș;
- la 2 ani jumate l-am speriat tare pe Papi și pe o parte dintre vecinii din Hipodrom. Mersesem pe Mihai Viteazul eu, Papi și Călin să îi sunăm de la telefonul din cofetărie pe bunicii din București. Ei au intrat, eu am rămas afară să mă zgîiesc la vitrine. După o vreme, văzînd că nu mai apar, m-am gîndit că ar fi cazul să merg acasă, era noapte deja... așa că am traversat Mihai Viteazul, am ajuns acasă pe Oștirii, cînd mi-a deschis mama i-am spus senină că Papi și Călin s-au pierdut, mama a rămas interzisă, între timp au venit și două fetițe, gemene, din vecini să o anunțe pe mama că s-a pierdut copilul - problemă. În fine... tata era disperat! Din experiența asta țin minte farurile mașinilor cînd traversam și fetele gemene la ușă;
- la 3 ani am primit-o pe Laura, o frumoasă păpușă blondă, cu părul lung... nu știu în cît timp am reușit să o decapitez;
- la 4 ani Mami (bunica mea din partea mamei) îmi spunea spaima fiarelor pe motiv că rupeam orice chestie de metal îmi pica pe mînă... tirbușoane, mașinuțele de fier ale lui Călin, pe care de frică, le aruncam apoi și după pat;
- la 4 ani jumate, eram șoim al patriei la grădinița de pe o stradă de lîngă Calea Dumbrăvii, de aici cred că dateaza amintirile mele cu pietrișul ud, e o imagine, un miros, care îmi aduc lacrimi în ochi și acum;
- la 5 ani, ne-am mutat în Vasile Aaron, Călin a mers la școală iar eu am rămas la grădinița de lîngă Energetic unde nu îmi plăcea nici de frică. O dată am fugit de acolo și am mers pînă la Cazarma 90, unde lucra mama. Pe drum, m-am pricopsit și cu o tanti lîngă mine, îngrijorată de copchilul care bîntuia de unul singur pe străzi, a venit cu mine să fie sigură că ajung la mama;
- tot la 5 ani, atunci cînd educatoarea încerca să mă ducă cu forța în brațe în sala de mese, am mușcat-o de mînă... așa s-a terminat cu subiectul grădiniță pentru mine;
- de la 5 la 6 ani, am fost mutată disciplinar la bunici, la București. Aici, aveam niște cărticele cu Neghiniță, Bunicul, Bunica și altele de genul... mă țineam cu ele în mînă de Mami și de Tati să îmi spună ce literă e asta, dar asta ce e? și așa am învățat să citesc pînă să ajung la școală!
- la 6 ani, 4 luni și 5 zile am început școala, nu-mi aduc aminte prima zi de școală, asta este!
Și, pentru astăzi ajunge... că în ritmul ăsta... îmbătrînim în fața ecranului!

marți, 2 noiembrie 2010

N-aţi văzut şi cheia mea??? sau Sînt femeie şi asta îmi ocupă tot timpul...

Văzusem mai demult leapşa asta la Lia şi la Lillee mai înainte, dar nu m-am încumetat să mă bag, ştiam prea bine ce cutia Pandorei ascund în geantă şi parcă nu mă încumetam să o fac publică.
O întîmplare de ieri mi-a dat puţin curajul să recunosc că sînt o groaznică în materie de organizare (de dezordonată nu vă mai spun, prietenii ştiu de ce!).
Pe scurt: trebuia să cumpăr nişte flori, parchez neregulamentar pe trotuarul din faţa florăriei, închid maşina, intru, iau patru fire de crizantemă, vreţi să vi le ambalez, nu, plătesc, ies, şi încep să caut cheia maşinii! Pun florile pe maşină, ca să pot căuta mai bine în geantă, ieri conţinutul era puţin diferit, adică nu aveam cartea dar aveam în plus aparatul foto, acumulatorii de rezervă, încărcătorul de acumulatori, tanga pentru masaj (că de, era luni). Da, Remy (şobolanul) era tot acolo, că i-am promis lui Arin că dacă nu îl ia cu el la Sinaia în excursie, că n-aş fi vrut să îl piardă, doi ani am căutat să îl cumpărăm din nou, nu îl las singur acasă şi îl iau cu mine în geantă, la serviciu, peste tot! Şi încep şi scotocesc şi scotocesc, din cînd în cînd mai scot cîte ceva să văd mai bine... de pe schelele de la blocul de alături mă priveau cu interes şi îmi făceau galerie o echipă de muncitori bine intenţionaţi, mă caut în buzunarele din faţă de la pantaloni, mă caut în geacă, nimic!!!
Cu ultimele speranţe intru în florărie... ştiţi îmi caut cheia de la maşină, am lăsat-o cumva aici? Caută şi vînzătoarele pe tejghea, sub tejghea, pe rafturi... iar nimic! Resemnată: mulţumesc... mai caut afară! şi mă îndrept spre ieşire! La care, una dintre ele: Ştiţi, buzunarul de la spate... cheia... pun mîna, atîrna brelocul afară, cheia mea acolo, unde nu o pun aproape niciodată! Mulţumesc, ce toantă sînt! Staţi liniştită, nu sînteţi prima care păţeşte asta!...
Motiv pentru care, lovitură de pedeapsă pentru mine, îmi fac autocritica în public! Dacă vă simţiţi cu musca pe căciulă... Laqvarta, Corina, aţi putea prelua chestia asta!

luni, 1 noiembrie 2010

Rețete pentru o toamnă frumoasă...

... Ingrediente:
- una bucată bicicletă funcţională
- unul/doi/zece (în funcţie de disponibil) prieteni, fiecare cu bicicleta din dotare
- soooaaaree
- pădure, frunze, cîmp
- ciorbă de fasole cu costiţă şi ceapă roşie (la pensiunea Mai, sau unde vreţi voi)
- mere
- pisoi pripăşit şi răsfăţat
- iar soooaaareee
De consumat cu încredere şi în cantităţi maxime!!!

Check Page Rank of your Web site pages instantly:

This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service