luni, 30 noiembrie 2009

Shabu - Shabu...

Ştiu, sînteţi la serviciu, nu aveţi timp de citit foarte mult, şi textul va fi luuung dar, credeţi-mă, merită citit! Cu toţii ne-am lovit de diferenţe culturale/sociale la un moment dat, însă descrierea acestora aşa cum o face Andrei Pleşu este de o savoare deosebită! Astăzi am primit-o pe mail de la Ioana, am crezut că îmi vor amorţi fălcile de cît am rîs, vizualizînd scenele de acolo! Sper să nu încalc nici o lege a drepturilor de autor, citînd-o aici:


"ANDREI PLEŞU ÎN JAPONIA .


> Orice călătorie e o experienţă a diversităţii. Dar foarte puţine
mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţă. Una este să te mişti în
variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este să te simţi catapultat
pe o alta planetă.
> > Ca, de pildă, când călătoreşti în Japonia.
> > N-am fost niciodată în Africa, în Australia sau în Caraibe.
> > Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai "străin".
> > Te poti simti străin în Indonezia, parcurgând drumul de la Jakarta la
Jojakarta, aşa cum se simte străin orice european "civilizat" într-o
enclavă arhaică şi, pe deasupra, asiatică.
> > Te poti simţi străin în bucătăria chineză, în coloritul, moravurile şi
inocenţa americane, sau în expresia lingvistică a Ungariei vecine, din care
nu poţi selecţiona nimic cât de cât familiar.
> > În Japonia însă alteritatea e radicală.
> > Te mişti în spaţiul unei alte umanităţi, al unei lumi paralele.
> > Nimic nu seamănă cu ce ştii.. Nici măcar asemănătorul...
> > N-am să fac demonstraţii pretenţioase, de morfologia culturii. Nu
Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri
curente, de la cum stai la masă şi cum duci la gură, de la băi şi closete.
> > Trebuie să încep prin a recunoaşte că băile sunt, în mai toate
hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca să ceară, odată ce
te-ai instalat, câteva momente de studiu şi acomodare. Caldul şi recele,
cada si duşul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozităţi şi
nuanţe locale ţin spiritul în alertă şi produc, în faza inaugurală,
accidente mai mult sau mai puţin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
> > Faţă de ceea ce poţi păţi în Japonia, toate acestea sunt însă bagatele,
mofturi.
> > Am avut parte, de pildă, într-un hotel hiper-modern, de o experienţă
unică: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil,
braţe late acoperite de micro-computere, beculeţe albastre şi roşii, în
perpetuă scintilaţie, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai
ameninţătoare unghiuri.
> > Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce-am intrat în baie.
> > L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat totuşi
de ideea că scopul poate oricând să apară, ca un imperativ categoric.
> > Atracţia maximă o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe
braţele scaunului, însotiţe de inscripţii în japoneză.
> > Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmă,
m-am aruncat în necunoscut.
> > În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterică,
ca un balaur multicefal.
> > Odată pornit, mecanismul funcţiona - ca progresul însusi - după legi
fatale.
> > Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi
lumină.
> > Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de ţipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe mişcări de revoluţie si rotaţie.
> > Nu doar closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
încăperii, oglinzile, pereţii, pardoseala.
> > Proporţiile odăii, eclerajul, înclinaţia obiectelor anexe, toate se
modificau imperturbabil, sub privirile mele amărâte, filtrate de
incontrolabile perdele de apă...
> > Am simţit, împietrit, că mă îndrept spre un final imprevizibil. Mi se
părea că de acest closet, de electronicul său delir, depinde brusc soarta
omenirii. Că pot declanşa cutremure, inundaţii, ploi de meteoriţi,
glaciaţiuni... Că, poate, fără să vreau, am dat peste misterul facerii în cea
mai pură (şi sordidă) variantă materialist-dialectică: o stângace apăsare
pe butonul greşit, într-un originar closet galactic.
> > Din fericire, la un moment dat, toată hărmălaia a încetat.
> > Am stat un timp nemişcat, ca să nu stârnesc vreo recidivă, şi m-am
retras apoi, sfârşit, în dormitor, unde atmosfera era paşnică: numai sub
pat, o lumină spectrală, care îţi lumina papucii ori de câte ori lăsai
picioarele să-ţi atârne perpendicular pe mochetă. S-ar zice că faţă de
acest abuz tehnologic closetele tradiţionale sunt de o paradiziacă
simplitate. Nu şi în Japonia.
> > În programul călătoriei mi-a fost introdusă, ca o favoare, ca un
deliciu pitoresc, şi o noapte la un foarte scump hotel tradiţional.
> > Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului
Naţional de Artă, a fost prima victimă a acestui episod.
> > L-am pierdut, scurt, într-una dintre toaletele aliniate lângă recepţie.
Omul încerca să iasă, dar ceva, un procedeu ritual, încălcarea unei anumite
succesiuni a gesturilor, îl ţinea blocat. Cabina cu pricina includea tot
felul de scule şi recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeţi, nu
permiteau deschiderea uşii decât după o anumită combinaţie de mişcări
igienice, alternând balansul cu răsturnarea, rotirea şi clătirea...
> > La rândul meu, am încasat prima traumă când, intrând în camera care îmi
era rezervată, n-am văzut decât un paralelipiped gol, fără nici o piesă de
mobilier.
> > În mintea mea îngustă, de european răsfăţat, lucrul care nu poate lipsi
dintr-o asemenea cameră este patul. Intri, te întinzi puţin, îţi desfaci
bagajul, răsfoieşti pliante ş.a.m.d.
>> Aici: nimic.
> > Am privit neliniştit spre batrâna însoţitoare care lucra pe post de
"bagajist" şi i-am dat de înteles, prin semne limpezi, că nu pricep cum e
cu dormitul... A scos imediat dintr-un perete o rogojină de lux, pe care,
însă, s-a grăbit să o reintroducă în lăcaşul ei "de zi".
> > Am reluat, alarmat, pantomima: vreau să mă întind acum, pe loc, chiar
daca nu mă culc încă.
> > Nu, mi-a pantomimat, în replică, cu o blânda cruzime, interlocutoarea
mea - ziua nu dormim, nu ne întindem... Ziua stăm pe jos, cu picioarele
încrucişate, şi umblăm de-a buşilea.
> > Spre seară, m-am hotarât să cer de mâncare în cameră. Alesesem, mai
curând la întâmplare, ceva în care identificasem cuvântul "viţel". A apărut
o fostă gheişă, destul de obosită, şi m-a invitat în baie, adică într-o
cămăruţă îngustă, cu o copaie de lemn pătrată.
> > "Nu - zic - nu baie! Mâncare! Vitel, care va să zică! Papa!"
> > "Ba, din contra - îmi semnalizează cu un surâs buddhist preopinenta -
mai întâi baie! Papa la urmă!"
> > Dupa câteva trecătoare accese de demnitate, cedez: intru în
scăldătoarea de lemn; gheişa după mine! Se aţine, rânjind, cu un mănunchi
de nuiele aromate în mână.
> > Refuz să mă dezbrac, insistă, nevastă-mea se întristează, gheişa e de
neînduplecat.
> > Încropim până la urmă ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), după
care am dreptul să mă aşez la masă, pe jos evident, dinaintea unei porţii
de shabu-shabu. Asta înseamnă: un platou cu felii subţiri din carne de
viţel crudă şi o oală cu apă în care clocotesc legume, mirodenii si brânză
de soia. Se ia, cu două beţigaşe, câte o felie de carne şi se agită în
fiertura din oală pâna dispare tenta de crud.
> > Gheişa mă asistă draconic.
> > Primul simptom al europenităţii mele e că nu pot agita carnea în zeamă
fără s-o scap dintre beţigaşe.
> > Decid, pragmatic, să n-o mai agit, s-o ţin pe loc pâna văd că s-a
fiert.
> > Gheişa devine nervoasă: n-am voie să cad în imobilism; carnea trebuie
agitată, altfel nu se pătrunde cum trebuie de miresme. De câte ori încerc
să trişez, mă priveşte sever si îmi şopteşte milităreşte: "Shabu-shabu!"
Trag concluzia că "shabu-shabu" înseamnă, pur şi simplu: "agit-o!",
"mişc-o!", "stânga-dreapta!", "hăis-cea!". Cina se încheie melancolic, în
insatisfacţia părţilor, şi cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini
medievale.
> > A sta la masă după tipicul samurailor presupune oricum, pentru
european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dură,
bărbătească: fără exerciţiu, poziţia lotus sau semi-lotus e o tortură,
mai ales dacă se prelungeşte pe toată durata unei mese: anchilozează
picioarele, răstigneşte coloana şi distruge apetitul.
> > Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimă.
> > Fuseserăm invitaţi să participăm împreună la o ceremonie a ceaiului... La
sfârsit, Toto, şi aşa chinuit de dureri osoase, avea dificultăţi să
recupereze postura bipedă: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la
maşină sub formă de statuetă de bronz, un Buddha chircit, în poziţie de
rugăciune.
> > Un alt păţit fusese Gabriel Liiceanu.
> > Invitat la masă de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înţeles
repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte cu picioarele
sub el şi să mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care
aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a
simţit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, străbătute
de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie şi aşa hărţuită de
insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul
valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cârpe şi se
obişnuieşte greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru
a deveni desert)... Trebuia, fireşte, făcut ceva! Trebuia schimbată poziţia,
păstrând, totuşi, aceeaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era
exclus.
> > Gabriel s-a hotărât, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel,
încât să-şi poată sprijini şezutul pe călcâie. După chinuitorul "lotus"
dinainte, noua postură părea mântuirea însăsi. Dar numai pentru câteva
minute. Călcâiele nu sunt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a
corpului. În plus, o apăsare disproporţionată suprasolicită, în această
poziţie, degetele îndoite ale picioarelor... Sufocat de durere si de sudori
barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la
liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate: s-a aşezat pur şi
simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominând - fără autoritate -
făpturile gracile ale celorlalţi, pentru care "lotusul" nu părea să creeze
dificultăţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţă, ceva patetic.
> > Liiceanu trebuie să fi arătat ca un ţăran de Octav Băncilă, exploatat,
obidit, flămând, căzut în genunchi după o răscoală ratată.
> > Dar cât poţi rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a
penitenţei?
> > Mai rămăsese o singură variantă. Neortodoxă, greu integrabilă
tabietului nipon, dar parcă mai confortabilă: poziţia "Lorelei". Te laşi
binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte...
Japonezii au contemplat cu discreţie tot acest program gimnastic, la
capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte! "Un
scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare mădular al
filosofului. Nu exista altă soluţie decât abandonul. "Vai, ce grădina
frumoasă aveţi!" - a gemut Gabriel iluminat şi, ridicându-se, a pornit,
tam-nesam, s-o viziteze, lasându-şi amfitrionii cu lingura la gura, între
doua îmbucături.
> > Am făcut o experienţă asemănătoare câţiva ani mai târziu, cu acelaşi
profesor, de-a lungul aceleiaşi ceremonii culinare.
> > Prevenit, am încercat să rezist până la capăt, cu preţul unei perfecte
obnubilări intelectuale.
> > Nu ştiu nici până azi ce mi s-a spus în timpul dejunului.
> > Ceea ce, de altfel, seamănă cu o clasică experienţă Zen. Ca disciplină
spirituală, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, aşa încât corpul
tău, duhul tău, lumea din jurul tău şi universul întreg să intre în ordine.
Esenţial în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program să
lipsească.
> > Conştiinţa trebuie eliberată de raţionalitate şi de premeditare.
> > În cazul nostru, al lui Gabriel şi al meu, doi călători din Far East-ul
european, eşecul era perfect. Reuşiserăm să stam prost, cu ochii scoşi de
efort, conştienţi de neputinţa noastră şi încercând să o dominăm raţional.
Făcuserăm totul pe dos. Buddhismul Zen ne dă însă voie să spunem că e şi
aceasta o cale. Calea românească: stai strâmb şi judeci drept. Stai cum dă
Dumnezeu! Stai cum poţi! Asta-i situaţia! În definitiv, nici japonezii
ăştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sunt în
regulă... Să se mai mişte şi ei niţel, să dea semne de viaţă. Vorba gheişei
mele: "Shabu-shabu!"

duminică, 29 noiembrie 2009

Decupaje

Nu știu dacă am scris aici, dacă da, o repet, aproape de fiecare dată cînd ies în oraș, mai bine zis în centru, găsesc ceva de care să mă mir, un colțișor, o fereastră, o poartă... Sibiul are multe de oferit! Azi m-am bucurat de ziua frumoasă pentru a scoate puțin nasul din casă. Am plecat de la ”viața la țară”, cu micul mînz întîlnit pe stradă, m-am mirat să îl văd atît de tînăr, habar n-am care este sezonul optim pentru ei, acum mi se pare puțin riscant, că vine frigul!
M-am oprit la ”ochii” somnoroși, o imagine surprinsă pe geamul unei cofetării de pe Bălcescu. Chiar mi-au dat impresia aia de e-duminică-dimineața-și-mi-e-somn-de-nu-mai-pot! Cu tot soarele amiezii!

Wet Wet Wet...

Pot să înțeleg asta... dar de ce se laudă atîta? :))) (chiar dacă era o seară ploioasă....)

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Lecție de mustăți...

Pentru cînd rămîneți în pană de idei, și nu știți ce mustăți vi s-ar potrivi, aveți mai sus cîteva exemple, cu tot cu o ilustrație grafică găsită de Alin ;)

vineri, 27 noiembrie 2009

Petrecere cu mustăţi...

După cum le e obiceiul, cei din Old Friends ne aşteaptă vineri la o petrecere tematică, de data asta: Moustache Party!
Ataşez descrierea ei, copiată de pe site-ul lor:
"Erau vremuri în care erai numit "spîn" dacă nu o aveai. Erau vremuri în care "ea" făcea deosebirea între flăcau şi bărbat. Erau vremuri în care era un "brand" de ţară. Şi de la ţări ajungem la "brand" pentru personalităţi. Bismark, Salvador Dali, Charlie Chaplin, Hitler, Stalin, Tom Sellek. Autohton: Ştefan cel Mare, Carol, Ţiriac, Ilarion Ciobanu, Octavian Belu...
Dar acum s-a isprăvit... Pentru o noapte îi aducem omagiu în Old Friends.
P.S. Pentru cei care n-au posibilitatea (corporatişti, căsătoriţi, femei) avem instrumente de machiaj, pensule şi lipici.Vă aşteptăm începînd cu ora 9 seara să o sărbătorim."

La Mulţi Ani, puiului meu!!!

E mai bine...

La bazinul Olimpia decît data trecută cînd am fost și cînd am speriat poate lumea de pe aici și nu se merita! Între timp, au dat drumul la căldură șiiiii... au pus o ușă frumoasă, de sus pînă jos, solidă, care se închide, la intrarea din holul de la parter la dușuri și bazine! De asta chiar mă bucur, că înainte era o armonică nefericită, nu se închidea nicicum, plus că aveam tot timpul impresia că, la cît sînt eu de ”toate-mi-se-întîmplă-numai-mie”, voi rămîne cu ea în brațe!
Cu tot planul meu recent de a face cîte 60 de bazine pe ședință, recunosc că n-am făcut decît 40. Unu: pentru că, la un moment dat împărțeam culoarul cu încă 5 domni, asta nu m-ar fi deranjat din cauză de intoleranță la testosteron dar era mai nașpa cu întorsul în capătul culoarului și cu depășirile! Și al doilea motiv: pentru că mi-a fost frică să nu le fac o bucurie, că îmi simțeam stomacul tot mai aproape de gură! Ieri a fost ziua Corinei și nu vreți să știți cîte bunătăți a pregătit, că am crezut că voi muri de cît am mîncat (icre, vinete, salată de ciuperci, de boeuf, crochete de pui, chifteluțe, festin curat)... oricum, anul trecut, după ziua ei stăteam acasă în plină criză de fiere! Așa îmi trebuie cu stilul meu alimentar sănătos, cînd fac una din asta, se simte! Am luat preventiv un No-spa și seara, după bazin, și un Colebil!!! Cu alte cuvinte: don't try this at home! ;)

joi, 26 noiembrie 2009

Miaujutooor...

V-am mai scris pe blog despre povestea celor patru puiuți de pisică de la mine de la serviciu. Nu am reușit să dăm nici unul dintre ei și între timp au fost loviți și de alte nenorociri!!!: mama lor a fost omorîtă de niște cîini vagabonzi iar micuța din imagine a fost lovită ieri de o mașină. Are unul dintre picioruşele din spate rupte! Colegele mele au dus-o la veterinar. Li s-a spus să o ţinem în casă, în două săptămîni ar trebui să se vindece fără ajutorul atelelor, pentru că e micuţă şi uşurică. Ileana şi Silvia o tratează cu anti-inflamatoarele prescrise. Stă într-o cutie, în hol, dar, i-ar fi de mare ajutor o familie care să îi ofere un cămin. E cuminţică şi, cum te apropii de cutia ei, începe instantaneu să toarcă! Dacă puteţi, daţi-i o şansă!

marți, 24 noiembrie 2009

Update foto


Vă promisesem fotografii de o calitate mai bună cu ”husarii de pe acoperiș”. Nu vă speriați, a fost doar o întorsătură nefericită de frază, nu am cum să îl compar pe minunatul de Vincent Perez cu cetățenii respectivi! Dar, parcă nu-mi venea să le mai spun ”muncitorii”! Oamenii ăștia se pare că n-au frică pe acoperișul respectiv, se plimbă ca pe bulevard, noi ne zgîim la ei, și facem pronosticuri, ei cred că se uită la noi ca la peștii din acvariu... :)) Promit că îi las în pace!

Vînătoare de dezastre...

Hotărît lucru, am o fascinaţie (hai să nu-i spunem totuşi morbidă) pentru tot felul de dezastre, accidente şi victimele lor. În plus, îmi mai plac şi tot soiul de glumiţe pe tema asta.
Biroul meu are ferestrele înspre curţile din spate ale caselor de pe Alba Iulia. Într-una din acestea, se construieşte de zor o clădire P + 2 + M (după aproximările mele de nespecialist). De cînd am dat la o parte obloanele, să avem mai multă lumină, ne mai salută muncitorii, că nici perdele nu avem! Aşa că ne mai uităm şi noi să vedem cum progresează construcţia.
Ieri, îl vedem pe nenea din imaginile din dreapta, bîntuind la 7 m înălţime, evident fără a fi legat cu ceva, bătea cuie în bîrnele acoperişului. Şi, "drăguţe" cum sîntem, eu şi colegele mele, am început să facem pronosticuri dacă vedem sau nu reeditată reclama cu Batman... :) Ioana, şefa mea, mi-a spus să am pregătită camera telefonului. Iniţial nu am realizat pentru ce: să pot filma evenimentul în desfăşurare!!! Ba chiar i-a trecut prin cap să facem nişte fotografii BEFORE and AFTER... Zis şi făcut, le vedeţi alături, avem doar Before... încă îi urmărim, azi era unul cocoţat şi mai sus, bîntuia în picioare pe acoperiş! Mai avem şanse...

luni, 23 noiembrie 2009

Bun venit, Sasha!!!

Din "Adevărul" de astăzi am aflat o veste mult aşteptată: a venit pe lume Sasha, băieţelul cuplului de români stabiliţi în Piracanga, Brazilia, a căror poveste o urmăresc pe blogul lor şi în paginile ziarului. Aştept mai multe detalii, pînă atunci însă, mă bucură să aflu că atît Laura Câmpeanu cât şi fiul ei şi al lui Florian, sînt sănătoşi!

duminică, 22 noiembrie 2009

De-ale noastre...

Sigur omul mergea la vot și s-a trezit că n-are cu cine lăsa calul... măcar i-a pus o pătură pe spate... :)) Una peste alta, mergeți la vot care mai apucați!!! Știu că mulți dintre voi trăiți cu impresia că un vot nu va schimba nimic... dar, să le arătăm măcar că nu sîntem un întreg popor de blazați!

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

***

Tristețe e cuvîntul, neputință și resemnare în fața destinului! Celor care l-au cunoscut pe Constantin Botezatu le rămîn clipele petrecute cu el, fotografiile și amintirea unei lupte pierdute cu timpul! Timp care pentru el, s-a oprit astăzi!

joi, 19 noiembrie 2009

Idei de week-end...

Old Friends... party tematic, descriere aici.











21 - 22 noiembrie, la Teatrul Gong... Festivalul Național de Muzică Folk și Poezie.
Sîmbătă, cu începere de la orele 18: Monica Baldea, Leo-Nora Băcanu, Barbara Crisa, Ovidiu Scridon, Grupul Poesis, Nicu Alifantis
Duminică, orele 19: Mircea Vintilă, Ducu Bertzi, Mihai Nemita, mircea Baniciu, Vlady Cnejevici
Prețul biletelor: 30 lei/seară, respectiv 15 lei pentru elevi, studenți și pensionari.

Pentru București, New Model Party, episodul 4, ”The Dark Gets Darker”...

Ultimele imagini înainte să dorm...

Ei da, mă laud, am şi cu ce...!!

miercuri, 18 noiembrie 2009

Indian Style...

Încă n-am ajuns acolo, probabil că o voi face, sper mai devreme decît mama mea, ea a fost anul trecut în India și în Nepal, nu ne-a dat prin cap de atunci să ia aparatul meu foto, așa că, pozele de aici sînt făcute de una dintre prietenele ei (ușor decupate de mine, să le schimb încadrarea și să scot data care apărea în colțul din dreapta). Am ales doar cîteva, m-a atras Gangele de data asta, și ceva tipic pentru aglomerația urbană de acolo! Mi-am adus aminte de India pentru că ieri am ajuns să îi povestesc unei prietene, ce lucrează în industria hotelieră, cum a speriat maică-mea și colega ei de cameră personalul hotelului în care au stat.
Nu mai știu în care oraș din India, cert este că erau într-un loc unde au dormit două nopți la rînd în același hotel, raritate, pentru că maică-mii îi plac excursiile alea unde te tot plimbi în fiecare zi cu bagajele după tine, spre alt hotel, țîșpe locuri în aproape trei săptămîni. De neînțeles pentru mine, dar, fiecare cu ale lui!
Umiditatea se pare că este foarte mare acolo, plus praf, așa că hainele se murdăreau extrem de rapid. Ce s-au gîndit doamnele noastre, aflate în hotel de 4 sau 5 stele? Să-și spele o parte din lucruri și să le pună la uscat prin cameră... și cum li se părea că nu se usucă cu aerul condiționat mergînd, ăla nu au știut să îl oprească, ce s-au gîndit ele? Să doarmă cu geamul deschis... Dimineața, ce să vezi...??? Camera plină de toate insectele Pămîntului, pe jos să-ți rupi gîtul de la atîta umezeală ce se făcuse... hainele mai ude decît le lăsaseră... :)) Cînd s-au întors în cameră, după excursiile din ziua aceea, ce să vezi: curățenie, fereastra lipită cu bandă adezivă și un afiș mare pe geam, pe care l-a priceput și mama, chiar dacă nu vorbește engleza: DO NOT OPEN!!! Noroc că mama nu îmi citește blog-ul, poate se supăra că v-am povestit...
Așa, de încheiere, să nu uităm de Bollywood...

marți, 17 noiembrie 2009

De nefăcut...

Dacă nu mai ştiţi cu ce să vă umpleţi timpul petrecut în sala de aşteptare a medicului stomatolog, încercaţi să NU apelaţi la una dintre variantele de mai sus. Cel puţin, la stomatologul meu, acestea sînt strict interzise... :))) Doar ieri am remarcat afişul, voi încerca să mă conformez...

luni, 16 noiembrie 2009

Update strîngere de fonduri...

Cu ajutorul celor care au fost în seara asta în Old Friends, s-au strîns aproape 500 euro. Mulțumiri tuturor celor care au reușit să treacă pe acolo! Reamintesc gestul frumos al patronilor din Old Friends, care au donat toate încasările acestei seri, inclusiv TVA, inclusiv bacșișurile ospătarilor, care au cedat și ei tot ce le-au lăsat clienții. Celor care nu au ajuns, le reamintesc că există pagina lui Coco, unde pot afla conturile în care se pot depune bani!

duminică, 15 noiembrie 2009

Păcăleală de noiembrie...

Forsitia mea s-a lăsat înșelată de perioada de frig susținut urmat de încălzirea peste temperaturile lunii noiembrie și a înflorit a doua oară. Nu e explozia florală de primăvara, mai curînd așa, o abordare timidă a lumii... :)

Ceva de ascultat duminica...

Chiar dacă e mohorît afară și melancolia-blegoasă bate la toate ușile și la mine a găsit cîteva deschise:

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Un gest pentru Constantin Botezatu = Coco!!!

În această postare voi copia cuvintele Andreei, Old Friend, totdeauna acolo atunci cînd cineva are nevoie, cuvintele ei sînt mult mai sugestive față de ce aș putea scrie eu:

”Știu că v-ați confruntat toți cu situații în care cineva vă cere bani. Ba pentru un maslu, ba pentru o biserică/mînăstire/clopot, ba pentru un caz disperat... etc.
Recunosc, nu am încredere în persoanele acelea cu o legitimație la gît și cu un chitanțier. (Și adevărul este că majoritatea sînt doar niște șarlatani mai ingenioși!)
Dar, acum cîteva zile, am aflat un fapt care m-a cutremurat.
Coco, băiatul vesel, săritor, bonom și plin de viață, voluntar la AIESEC, are o formă gravă de cancer.
E mult mai greu de ignorat atunci cînd cazul e lîngă tine. De fapt nu mai e doar un ”caz” - e un băiat bun pe care-l cunoști. E cineva la care ții. E un tînăr aflat într-o situație nedreaptă.
Știu că sînt sute și mii de alți COCO în situații similare. Dar pe acest Coco îl cunosc și ne-am hotărît să-l ajutăm. Fiecare cum poate. Are nevoie de 50.000 euro pentru a spera.
Old Friends organizează o strîngere de fonduri pentru el duminică, 15 noiembrie. Nu trebuie să donați dacă nu vreți. Doar veniți și beți o bere, un ceai... Încasările din această duminică se vor duce în contul lui.
Dacă aveți posibilitatea și dorința de a contribui mai mult, aveți următorul link pentru detalii: http://constantin-botezatu.net

vineri, 13 noiembrie 2009

Free Willy...

Ăsta sînt eu, pentru că de astăzi mi s-a încheiat oficial consemnarea la domiciliu = carantina, și pot să ies și eu să dau ochii cu lumea și cu orașul!
N-am cîștigat nici un premiu dar simt nevoia să mulțumesc tuturor celor care au fost alături de mine și mi-au oferit ajutorul lor, aici este o listă nesfîrșită (colectivul Old Friends, ei au amînat inclusiv una dintre petrecerile tematice din calendarul lunii noiembrie, pentru a fi siguri că pot veni)... și mai ales persoanelor pe care le voi enumera mai jos:
- vecinei mele, d-na Luca, pentru că ea a fost prima care mi-a cumpărat de mîncare + mi-a plătit facturile telefoanelor mobile și alte comisioane;
- lui Teo, pentru bunătățile de la Plus + suport moral;
- Corinei, pentru că mi-a luat de mîncare, m-a susținut și ea cu telefoane zilnice + mi-a adus zacuscă cu pește făcută de mînuțele ei;
- Ioanei, pentru că mi-a plătit factura la cablu, ne-a trimis ciocolată și jucărele pentru Radu (implicit îi mulțumesc și lui Andrei, fiul ei, că s-a lipsit de ele);
- Alinei, că mi-a recuperat salopeta de ski;
- lui Andrei, pentru că mi-a plătit factura de telefon + internet, salvîndu-mă astfel de trei zile de sevraj, fără mess, facebook, blog și altele.
Acestea fiind spuse, vă mulțumesc că sînteți prietenii mei!!!

joi, 12 noiembrie 2009

Pe urmele balonului roz...

Nu știu ce imagine mai potrivită ar fi pentru a ilustra maternitatea, decît cea de alături! Din nou mi-am permis să ”împrumut” din fotografiile Laurei și ale lui Florian Câmpean, cuplul de români frumoși, care și-au luat destinul în mîini, undeva, pe teritoriul Braziliei, în satul ecologic Piracanga. V-am mai povestit despre ei aici.
Acum, mai sînt două săptămîni pînă la termenul prevăzut pentru venirea pe lume a lui Sasha, minunea din burtica Laurei. O așteaptă în Olinda, după o călătorie de 1.000 de km, pentru a o avea alături la naștere pe moașa Swely și un spital în apropiere, există niște complicații de natură medicală ce ar putea apărea și să împiedice nașterea naturală.
Le țin pumnii din tot sufletul, vă voi ține la curent cu ce se mai întîmplă! Dacă vreți să îi urmăriți și voi, o puteți face pe blogul lor, sau în ziarul Adevărul, unde Laura are o rubrică zilnică.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Dudulică-mi-amor...

Iac-așa un blog își făcu draga de Corina, colega și prietena mea! Se vede treabă că e molipsitoare chestia asta! Cum am stat acasă mai mult, hop, apare link la minunăția de blog (îl găsiți în blogroll), cu minunățiile ei de povești! Nu mă pot abține să vă zic că trebuie neapărat să citiți povestea vacanței minunat-enterocolitice de la Marea Neagră. La mine se zgîlțîia scaunul de rîs!

Două zile în Paris...

Mi-e dor de Paris, așa cum l-am cunoscut anul ăsta. Azi am văzut filmul scris, regizat și în care mai joacă și rolul principal feminin Julie Delpy, 2 Days in Paris, un film delicios despre cele două zile petrecute la Paris de către cuplul format dintr-un designer american (Jack = Adam Goldberg) și o pariziancă - fotograf, trăind în Statele Unite (Marion = Julie Delpy). Scurta lor escală la Paris, în drum spre New York, se dovedește o piatră grea de încercare pentru relația lor, Jack nefiind pregătit să descopere numărul foștilor prieteni/amanți ai Juliei. Dacă e să citez ce se spune pe imdb, despre film: ”He knew Paris was for lovers. He just didn't think they were all hers.” (Știa că Parisul era locul potrivit iubiților. Nu se gîndea însă că toți au fost ai ei. = traducere aproximativă).
Văzînd micul apartament parizian al protagoniștilor, mi-am adus aminte de cel în care am stat cinci zile în vara asta (vedeți o parte din el în fotografie), undeva în Montmartre, lucru pentru care le mulțumesc încă o dată Laurei și lui David, pentru că m-au primit, dîndu-mi astfel ocazia să cunosc altfel Parisul.
Și dacă tot e vorba de Paris și de felul în care apare în filme Orașul Iubirii, vă recomand și Paris je t'aime, filmul din 2006, cu o distribuție ce include actori americani, britanici și francezi. Faza drăguță este că filmul este de fapt un mix de 18 filmulețe scurte, într-un registru ce merge de la comic, romantic la tragic, există și un scurt episod cu vampiri..., fiecare filmuleț fiind regizat de altcineva. Dintre regizori: Gerard Depardieu, Gus Van Sant, Wes Craven, Joel și Ethan Coen, Alexander Payne. Merită văzut! Eu l-am văzut la mall în București dar acum îl am și pe DVD, nu mai știu ce glossy magazin a trebuit să cumpăr pentru asta.

marți, 10 noiembrie 2009

Soarele și pionierii...

Nu se putea să vorbesc de petrecerile altora fără a vă spune că vinerea asta se pregătește un nou party tematic în Old Friends. Pentru nostalgici și pentru cei care nu au apucat vremurile acelea, Soarele și pionierii! Ca de obicei, Cosmin a pregătit o descriere foarte inspirată evenimentului:
”Tovarășa dirigintă, permiteți să raportez!
Efectivul clasei Old Friends inițiază acțiunea de ridicare în grad de pionieri a grupei mici.
Știm că unii n-au fost nici măcar șoimi ai patriei (generația cu 50 de programe tv și facebook pe mobil), dar avem indulgență.
Avem catalog (completat), căutăm cravate și fustițe plisate.
Steagul verde de ”liber la bere!” se ridică la ora 10 PM.
Absențele trebuie motivate! (în scris).
Extemporalul se va da la ora 1.00 fix, la liniuța de Tequila! (pentru colectiv e din partea casei, pardon! clasei)”
În concluzie: cu cîntec, înainte, marș!!!


New Model Party...

Dacă este să îmi pară rău de ceva că nu stau în București, atunci este pentru filme, piese de teatru, expoziții și tot felul de petreceri (Andreea, Cosmin, nu mă plîng în nici un fel, cele din Old Friends sînt super!). Azi am primit o invitație la ceea ce pare o super idee, New Model Party, duminica asta, 15 noiembrie, în Fire Club, strada Gabroveni, nr. 12. La ”unica petrecere darkwave din București”, duminică, veți putea vedea în concert trupa văduvaBOB. Afișele sînt grozave, le-am inclus și pe cele ale edițiilor trecute. După concert, DJ Leo și DJAnorecsia vă așteaptă cu tot felul de muzică de influență goth + wave (punk, post punk, batcave, darkwawe, EBM, electrogoth, industrial). So, let the Darkness begin!!!

luni, 9 noiembrie 2009

De umplut timpul...

Cu un quizz... trimis de vară-mea, curioasă foarte ce zeiță sînt... Mi-am făcut testul respectiv și sînt în continuare în ceață... că am la egalitate, trei dintre ele... oi fi o combinație de trei luate cîte una :)) Din cele de mai jos, recunosc că, pe degetul meu, stă de ani de zile un inel cu bustul zeiței Atena cu scutul...

Majoritatea b – Zeita care te reprezinta este Peitho.
Peitho era cunoscuta si sub numele de zeita seducatoare. Era întotdeauna alaturi de Afrodita, cele doua fiind nedespartite. Aceasta zeita simboliza dorinta. Atunci când Peitho îsi tesea pânza de mreje, niciun barbat nu rezista. Peitho era seductia, pasiunea, dorinta. Avea posibilitatea de a cuceri orice barbat si de a-l juca pe degete dupa bunul sau plac.

Majoritatea d – Zeita care te reprezinta este Afrodita.

Afrodita, binecunoscuta zeita a iubirii si a frumusetii, este, probabil, cea mai îndragita zeitate din mitologia greaca. Pentru ea, iubirea se afla întotdeauna pe primul loc, iar ea ar face totul pentru a aduce dragostea în viata tuturor. Afrodita reprezinta dragostea adevarata, însotita, de cele mai multe ori, de pasiune (Peitho), dar fara a fi obligatorie compania sa.

Majoritatea e – Zeita care te reprezinta este Atena.

Atena era zeita întelepciunii, a tacticii, strategiei, dar si a artei si a stiintei. Chiar daca Afrodita a fost întotdeauna pe locul I în topul popularitatii zeitatilor, Atena a fost permanent admirata si respectata. Cele care s-au regasit în zeita Atena au o personalitate foarte puternica si un cuvânt de spus în orice situatie. În plan sentimental, atenele îsi domina partenerul, chiar daca, uneori, aceasta atitudine nu le avantajeaza.

Gînduri pe sticlă...

Zilele trecute am primit un telefon de la o tanti, necunoscută mie! În urmă cu ceva vreme primisem de la Marius, de pe grupul Freecycle, un mail cu o solicitare pentru un dulap. Cum la mine mai există încă destul mobilier în plus, i-am spus că am eu unul, cu două uși, stă degeaba la mine în terasă. I-am spus că poate trece să îl ia, cînd trece nebunia cu carantina. Altceva vreau să vă spun, m-a sunat tanti, să vadă ce mai fac și m-a întrebat cît costă dulapul... i-am spus că nimic! Răspunsul ei m-a șocat și în același timp m-a emoționat: ”ooo, nu sînt obișnuită să primesc ceva gratis”. Și m-am gîndit... ce greu trebuie să fie uneori, să nu știi cum e să primești ceva fără a ți se cere altceva în schimb... bani, atenții, poate chiar sentimente...

duminică, 8 noiembrie 2009

Cărțile de pe noptiera mea...

Că tot se întreba Simona Tache... ce-am mai citit mișto?! Știu, am parafrazat titlul unei colecții editate la Humanitas, sper să nu îmi ceară drepturi de autor. Din cînd în cînd, cobor în minunata lor librărie de pe centru. Ultima dată a fost într-o zi ploioasă, nu m-am putut abține să nu scot telefonul din geantă și să fac o fotografie. Îl așteptam pe Arin să termine lecția de șah și... surpriză! mă simțeam chiar bine, mergînd prin ploaie, cu Radu alături, fiecare sub umbrela lui!
Întrucît lectura a devenit din ce în ce mai mult un lux, atunci cînd intru în librărie mă uit de cele mai multe ori la colțul cu reducerile zilei. De acolo am cumpărat în ziua ploioasă romanul lui Bruce Benderson, ”Românul”, azi-noapte am început să îl citesc, începutul promite să mă țină captivată de povestea respectivă. Nu vă voi plictisi cu date despre carte, le puteți găsi aici. Părerea mea, la finalul lecturii!



Tot de la reduceri, Almudena Grandes, ”Castele de carton”, carte cu lipici, la fel ca și ”Vîrstele lui Lulu”, o văd mai închegată, mai puțin experimentativ-șocantă. Lectura unei zile! Cam așa pățesc cu cărțile care mă ”prind”. Pe noptiera mea mai stau cuminți și altele, cărți care nu mă iubesc neapărat, în consecință, stau începute și în diferite stadii ale lecturii...

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Before and after...

V-am mai recomandat aici să dați o nouă șansă obiectelor și mai ales mobilierului mai vechi. În imaginile de mai sus, vedeți un bufet de bucătărie, păstrat în garajul meu de la vechii proprietari ai casei, adică de vreo 20 de ani, plus de cînd l-or fi avut și ei. N-am vrut să îl arunc sau să îl fac lemn de foc pentru că mă gîndeam că o dată și o dată tot voi reuși să îi dau o nouă utilizare. Rîndul lui a venit anul acesta, cînd bufetul respectiv ”cosmetizat”, și-a găsit locul, cu ajutorul unui tîmplar priceput, în camera lui Radu. Am renunțat la ușa unui compartiment, numai bun pentru un mic televizor, am mai renunțat la o poliță, la geamul micii vitrine de sus, acum raft pentru cărți, iar, în compartimentul înalt din stînga, sînt două bare pentru umerașe. Culori noi și eu zic că este numai potrivit pentru o cameră veselă. Chiar nu trebuie să cumpărați orice ”noutate” de prin magazine. În multe cazuri sînt făcute cam de mîntuială, sînt din plăci aglomerate, plus că suferă la capitolul personalitate!

vineri, 6 noiembrie 2009

Și se jură că nu fură...

Nu știu dacă dintre voi există păgubiți de-ai domnișoarei (asta ca să vorbesc civilizat) despre care vă voi vorbi astăzi. Are 13 ani, blonduță, cu șapca într-o parte. Cu ceva timp în urmă a lăsat-o fără telefon mobil și niște bani, pe o bună prietenă. Atunci a intrat în hotel și profitînd de neatenția celor de acolo, a intrat într-un birou și a luat ce a găsit. A fost filmată de camerele de supraveghere dar, degeaba, fiind minoră, nu a pățit nimic! Nici gînd de recuperat paguba! Astăzi, a încercat să recidiveze în cabinetul stomatologic unde lucrează Doru. De aici, mai furase cu vreo două - trei săptămîni în urmă, port-moneul uneia dintre angajate și a încercat din nou! Doru, în operație, o vede, întrerupe, închide ușa și o prinde! Cîte lacrimi fierbinți și declarații schelălăite a trebuit să îndure pînă a venit colega lui să o recunoască, numai el știe! În fine, a venit, despre puștoaica respectivă era vorba! Și pentru că era clar că degeaba o reclamau la poliție, ce s-a gîndit Doru? Ia să o punem să dea o declarație! Ce-a ieșit, vedeți mai jos... :))
Ce să zic, e cam de plîns dacă nu m-ar pufni rîsul! Încodată și încodată...

Cum să-l prinzi pe Moșul - plan de atac...

Hotărît lucru... copiii mei au o imaginație nu neapărat bolnavă, dar frenetică sau debordantă/flamboaiantă... cu siguranță! Acum au și mult timp disponibil așa că au tot felul de invenții! Nu știu cum se face, dar piciul e cel mai activ la chestii din astea! Întrucît deja ne gîndim la ce ne aduce Moșul.. și el își dorește ”o cutie cu o stație și cu o mașină de tractat”, bună temă am, nuuu???, deja își face tot felul de planuri, cum să îl surprindă pe Moșul in action!
Planul lui a căpătat contur pe hîrtie, e desenat, are faza 1 și faza 2, faza 1 are și o completare, o piesă lipsă, prezentată separat în detaliu. Cei care sînteți părinți îmi înțelegeți și mie frenezia de a mă lăuda cu isprăvile picilor mei!
Faza a 2-a e destul de complicată, este desenată sufrageria, colțarul, chiar și lustra cu 8 brațe și locul de unde va ieși Arin să îl surprindă pe Moșul!!!


Aici, vedeți demonstrația ”pe teren” a planului de bătaie! Cred că Moșul n-are nici o șansă anul ăsta!!! :)))

joi, 5 noiembrie 2009

Micii melomani...

Aseară, picii s-au apucat să îmi facă inventarul casetelor audio. Le-am explicat că nu ne mai merge casetofonul de la combină dar ei tot căutau pe acolo. Eu în bucătărie, spălam vasele. Apare Arin cu o casetă, ce avea o mică minge de fotbal pe ea:

Arin: Mama, am găsit o casetă cu fotbal!

Eu: Nu e fotbal, e muzică, Arin!

Arin: Muzică de fotbal?

Eu: Mami, nu e fotbal, stai să văd ce casetă e, aaa, e aia de două ore, e cu muzică din Franța!

Arin: Muzică de fotbal din Franța?

Eu: NUUU, doar muzică din Franța!!!

Arin: OOOfff!!!

Îl aud după, merge la Radu și îi spune: ”Nu e cu fotbal. E cu muzică din Franța. Eu nu rezist două ore cu muzică din Franța…!!!” Eu mă stricam de rîs. Vine iar:

Arin: Mama, asta ce e?

Eu: Asta e muzică clasică, Arin! Rapsodia albastră, de Gershwin!

Arin: Ooo, ce păcat că n-o putem asculta! Îmi place muzica clasică!

După, noroc cu You Tube, au ascultat copiii și ”Rapsodia”! Arin s-a apucat să danseze, zicea că ”arată ca muzica de la circ… rapsodia e amuzantă!” E drept, nu se compară cu Rachmaninov, aia era într-o vreme muzica din mașină, dar se descurcă și cu asta! Le-am pus și muzică din soundtrack-ul de la Arizona Dream, și asta a avut succes, ”Get the Money!”…

marți, 3 noiembrie 2009

Maroc - meserii

Am lăsat imaginea din dreapta vedetă, fără a o include în colaj pentru că este preferata mea, din toate fotografiile maică-mii, nu am editat-o, nu i-am făcut nimic. Mi se pare extrem de sugestivă, extrem de puternică solitudinea lucrătorului din tăbăcăria tradițională, e prima dată cînd văd cum arată așa ceva, omul acela pare pierdut într-un decor auster, ceva de genul: doar cei puternici rezistă aici!

Maroc - dantelării

Nu cred că imaginile au nevoie de un comentariu, stil arhitectonic tradițional marocan...

luni, 2 noiembrie 2009

Școala de bani...

Rachetutza : Probabil că ați aflat de prin bloguri sau de prin ziare, că există un concurs, Școala de bani, sponsorizat de BCR. Perioada de calificare s-a încheiat, m-aș bucura să mă susțineți, echipa mea este Rachetutza, am trecut de testul preliminar! Există premiu și pentru cel mai activ susținător al unei echipe plus că sînt o grămadă de lucruri de învățat de acolo și extemporale cu premii, pentru susținători și vizitatori!


Ecostart - Zăvoi, cîmp

Sîmbăta asta anunțasem o acțiune de curățenie în zona mea. În ciuda reclamei, pe net (blog + facebook) și prin fluturași în cutiile poștale ale vecinilor, ne-am strîns doar 5 oameni, trei mari și doi mai mici, adică ai mei copii. Am avut și sprijinul Primăriei Sibiu, care ne-a dat saci de gunoi (din ăștia au mai rămas pentru acțiuni viitoare), mănuși de plastic (le-am folosit pe ale noastre așa că mai avem și din astea), plus că au vorbit cu cei de la Schuster Ecologic să treacă să recupereze sacii de gunoaie adunate de noi, pentru că în zona aia nu sînt containere. Așa puțini cum am fost, am strîns vreo 10 saci mari de gunoi, eu zic că oricum a meritat, măcar și pentru lecția dată copiilor mei, și pentru cele trei ceasuri petrecute afară, într-o zi frumoasă de toamnă!

Maroc - ape

Asta ca să mai uităm de frigul de afară, privind la cer și la plajele oceanului Atlantic, la apele Marocului...

duminică, 1 noiembrie 2009

Maroc - oameni

Se pare că fotografiatul oamenilor pe stradă era ceva interzis, așa că mare parte din instantaneele cu oameni (nu de alta, dar mama știa că îmi plac!) sînt făcute prin geamul autocarului sau de la distanță. Cred că era ceva legat de convingerea că li se fură sufletul dacă sînt fotografiați. În colajul acesta sînt incluse și cîteva poze făcute într-o gospodărie de berberi: cuptorul de pîine, cu ibricul deasupra, mîncarea gătită în tajine, femeia care spală... E interesantă și ”vioara” confecționată de tînărul din imagine, cu care încerca să mai scoată un ban!

Maroc - artizanat

Am promis fotografii din Maroc. Întrucît mama mea s-o fi molipsit de la mine cu mania pozelor, erau vreo 500, și mai reușite și mai puțin, oricum, am avut de unde alege! Recunosc, mare parte le-am mai prelucrat, în sensul că am decupat ce mă interesa pe mine sau am refăcut echilibrul fotografiei, contrastul, saturația. Tot au rămas foarte multe, cele care mi se par mie mai reușite, cam 100. Pe acestea le voi include în niște colaje, că tot am mania asta, realizate cu Picasa, progrămelul cu care mă joc eu. Sper să vă placă, sînt niște culori super!

Check Page Rank of your Web site pages instantly:

This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service